(Apărut în Dilema, nr. 488, 19-25 iulie 2002)
Din balconul hotelului în care am stat săptămîna trecută la mare puteam auzi, fără să ciulesc urechile, trei melodii diferite. Una provenea de la terasa de peste drum, alta dintr-un megafon de pe plajă şi a treia se strecura pînă la mine de la un fast-food de după colţ (unde probabil că ritmul era folosit - ca pe vremuri la galere - pentru a împinge ritmic îmbucătura pe gît). La asta se adaugă zgomotul de fond al discuţiilor trecătorilor care, din cauza muzicii sau a tradiţiei de familie, preferau să urle unii la alţii.
Cu binoclul (ei da, ca orice voyeurist plec la drum pregătit!) am studiat plaja: cearşaf lîngă cearşaf. Situaţia era similară şi-n apă: în micul golf artificial din faţa hotelului, lumea făcea baie ca-n autobuz... Noroc că îmbrăcămintea sumară excludea orice tentativă de furt din buzunare. Apa, albastră în larg şi verde în mica lagună, îţi făcea poftă să te înscrii la Greenpeace, ramura radical-teroristă.
Fireşte, am plecat în Vama Veche. Acolo unde corturile de pe plajă se odihnesc anul acesta sub pancarta "Camparea Interzisă" - rod al unor tentative bine intenţionate, dar naive ale autorităţilor. Decis să înfrunt un conflict cu poliţia de frontieră, mai degrabă decît tentativele de apropiere ale cîinilor de pe lîngă corturi, am luat-o spre sud, spre graniţa (aş zice nedreaptă, dar o să mă acuzaţi de iredentism) cu Bulgaria. Unde, printre sticle de plastic şi capace de bere, am înfipt ultimul steag al vamismului pe cale de dispariţie: umbreluţa mea cu dungi albe şi albastre. Acolo mi-am adus aminte cum arăta locul înainte să-l ucidă succesul. Plaja fără urme de paşi ori de beţie, apa strălucitoare şi clară, stepa pontică cu buruieni înalte bătute de vînt... Terasa "Corsarul", o biată cazemată mîncată de valuri, uitată pe plajă de ultimul război. Şi, dincolo de toate, un loc în care zgomotul valurilor nu pierduse încă războiul de piaţă cu nemiloasa alianţă dintre companiile Sony şi Panasonic. Cu alte cuvinte, Vama înainte de sosirea oamenilor care nu-şi iau gunoiul cu ei, poate pentru că au şi aşa prea mult pe dinăuntru...
Nu-i vorbă, încă se mai poate sta în Vamă. Mai ales pentru cei trecuţi de prima tinereţe, care au rezistat litoralului din anii '70 şi '80, modelul Eforie Sud, cînd trebuia să te trezeşti pe la 6 dimineaţa, nu ca să vezi soarele răsărind, ci nisipul plajei, înainte să fie acoperit de cearşafuri. Şi cînd un concediu reuşit însemna să prinzi masa în seria I (nu te ardea soarele pînă la ora 1 după-amiaza, iar faţa de masă era oarecum mai curată...) şi un transport de Pepsi la terasa restaurantului "Vraja Mării". Sigur, nici n-aveam alternative atunci, cu excepţia Nisipurilor de Aur din Bulgaria (rezervate, pe vremea aceea, cititorilor de azi ai României Mari...). După '90, generaţia mea a rezistat litoralului atacat de boala manelelor, în varianta în care gazda virusului era maşina decapotabilă, ca şi litoralului-Codrul Vlăsiei, colindat de haiducii locaţiei de gestiune. Am trecut şi de litoralul spargerilor în serie de maşini şi camere de hotel, ca şi de cel al trichinelozei cumpărate la terasă pentru preţul unui mic... Cu tristeţe trebuie să recunosc însă că mi-e greu să rezist aceluiaşi litoral, oricît de frumos, recondiţionat şi proaspăt vaccinat ar fi.
Ca şi în cazul unui divorţ, am ezitat mult. Avem atîtea amintiri frumoase împreună: prima ţigară, prima cursă înot la Epavă, prima maşină împotmolită în nisipul plajei... Dar parcă asta nu mai e destul. Ca şi în cazul nevestei, îi ştiu toate rotunjimile, toate golfurile şi fiecare piatră din apă. Pot reproduce în scris, cu o eroare de cîteva virgule, meniul fiecărui restaurant. Ştiu exact ora la care se poate intra în apă, precum şi anul în care au fost scoase de acolo toate amforele de la muzeul de arheologie... Adăugaţi la asta tentaţia. De ceva vreme, din pliante şi din filme, alte litoraluri îmi fac cu ochii, mă îndeamnă şi mă atrag cu promisiuni lascive, cu meniul inclus şi scufundări cu instructor în ape cu mult mai multe specii de peşte... Ce să fac ? Să continui să mă uit la poze ar însemna să mă condamn la soarta cumpărătorului de reviste deocheate care n-are curaj să invite o fată în oraş... Să le ard şi să mă întorc la catehismul Mării Negre ar fi deja o decizie monahală...
