De curînd, a apărut, la Editura Monitorului Oficial, o carte temeinică şi fermecătoare intitulată Regalitatea şi Marea. Scrisă de Doina Păuleanu, directoare, de peste 20 de ani, a Muzeului de Artă din Constanţa, cartea e o istorie a Dobrogei şi mai ales a metropolei tomitane, după alipirea teritoriului dintre Dunăre şi mare la Regatul României, ca urmare a Tratatului de Pace de la San Stefano şi a Congresului de la Berlin (1878).

O documentare laborioasă pe multiple direcţii (istorie, geopolitică, antropologie, artă, urbanism) şi o calitate a editării (incluzînd o impresionantă colecţie de imagini), pentru care echipa Monitorului Oficial merită toată lauda, fac din această lucrare un autentic eveniment, ocultat, fireşte, cum se întîmplă mai întotdeauna la noi, de „evenimente” mult mai picante: tribulaţiile matrimoniale ale lui Cristi Borcea, noua mare fundaţie a micului Titulescu, descoperirea „acoperiţilor” şi reacoperirea descoperiţilor etc. În ce mă priveşte, am citit cartea Doinei Păuleanu ca pe un omagiu consistent adus regelui Carol I şi generaţiilor de „fondatori”, care au făcut posibilă transformarea unei aglutinări de adăposturi precare, cunoscută sub numele de Küstendje în oraşul Constanţa. Am regăsit, sau am descoperit în paginile cărţii, oameni, texte şi împrejurări, de natură să arunce, prin contrast, asupra lumii noastre de azi un cearcăn de umbră, un văl de dezamăgire şi neîncredere.

Profit de ocazie, ca să împărtăşesc cititorilor cîteva din melancoliile pe care mi le-a provocat această experienţă de lectură. Iată, de pildă, un fragment din discursul pronunţat de noul rege al ţării, la 10 mai 1866, dinaintea Parlamentului naţional: „Punînd piciorul pe acest pămînt sacru, eu am devenit român. Acceptarea plebiscitului îmi impune, ştiu, mari datorii. Sper că îmi va fi dat să le duc pînă la capăt. Vă aduc o inimă credincioasă, intenţii curate, o voinţă fermă de a face bine, un devotament fără margini către noua mea patrie şi un respect neclintit faţă de legi…”. Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen avea, cînd a rostit aceste cuvinte, 27 de ani. Încercaţi să le puneţi în gura oricărui politician de azi şi veţi vedea că nu se potrivesc. Sau că dacă ar fi rostite, n-ar fi decît pură demagogie. Actualitatea („inactuală”) a gîndirii politice a monarhului german se vădeşte cu asupra de măsură şi cu un alt prilej: intrararea triumfal-simbolică a trupelor române în Dobrogea, proaspăt alipită. Iată ce spune regele: „… Acum veţi merge în Dobrogea, nu în calitate de cuceritori, ci de amici, ca fraţi ai locuitorilor, care de azi înainte sînt concetăţenii noştri. Ostaşi! În noua Românie, veţi găsi o populaţiune în cea mai mare parte română. Dar veţi găsi şi locuitori de alt neam, de altă religiune. Toţi aceştia, devenind membri ai Statului român, au drept deopotrivă la protecţiunea, la iubirea noastră. Între aceştia veţi afla şi populaţiuni musulmane a căror religiune, familie, moravuri se deosebesc de ale noastre. Eu, cu dinadins vă recomand a le respecta…”.

Doamna Angela Merkel şi-ar putea descoperi, în aceste cuvinte, un precursor la care nu s-a gîndit, tot astfel cum musulmanii de-acum ar avea ceva de învăţat de la strămoşii lor, infinit mai cordiali cu locul lor de adopţie şi cu oamenii lui, decît sînt ei cu lumea pe care o iau cu asalt… Să amintim, în treacăt, că datorăm lui Carol I iniţiativa construcţiei, la Constanţa, a unei mari moschei. Un cuvînt şi despre Remus Opreanu, primul prefect al Constanţei (ajuns în post la 34 de ani), oltean de origine, doctor în drept la Paris şi în filologie clasică la Pisa. A fost numit de Mihail Kogălniceanu, pe atunci ministru de Interne, şi are cel puţin două merite: a redactat legea pentru organizarea Dobrogei şi a avut iniţiativa înălţării, în urbea litorală, a statuii lui Ovidiu, comandată lui Ettore Ferrari, acelaşi sculptor căruia îi datorăm monumentul lui Ion Heliade Rădulescu din Piaţa Universităţii bucureştene.

Oameni ca el, sau ca Scarlat Vîrnav, prefect al aceluiaşi teritoriu în prima decadă a veacului 20 şi ctitor al Cazinoului, al primului mare bulevard constănţean, al Palatului de Justiţie, şi al unor instituţii care au schimbat faţa întregului judeţ (117 şcoli, 42 de biserici, zeci de primării noi) sînt, în administraţie, „strămoşii” unor contemporani de tip Nicuşor Constantinescu, Radu Mazăre şi alţii ejusdem farinae. Fără comentarii.

Articol apărut pe Blogurile Adevărul.