● Lola Lafon, La petite communiste qui ne souriait jamais, Actes Sud, 2014

Cartea dvs. a ajuns în Franţa la a şaptea ediţie, iar traducerea în limba română este anunţată pentru luna aprilie. V-aţi aşteptat la acest succes?

Nimeni nu se aşteaptă să aibă succes, atunci cînd scrie o carte. Nu eu, în orice caz. Am scris cartea aflîndu-mă foarte departe de lumea literară franceză, la Bucureşti, în majoritatea timpului, şi a fost o pasiune, ca fiecare roman. Între timp, am schimbat şi editorul. Exista, sigur, imaginea Nadiei Comăneci, ştiam că mai multe persoane ar putea fi interesate, dar acum văd că este cu mult mai mult decît atît: primesc mesaje de la cititori care au 15 ani. Care nu au auzit niciodată de ea, pînă acum. Care acum o descoperă. Şi cu ea un capitol de istorie.

Deci o carte este rezultat al unui lung proces de reflecţie?

Nici măcar, eram la capătul a două precedente romane şi mi-am zis „ce-ar fi să scriu altceva...” La început am fost foarte sceptică, nu ştiam nimic despre ea, în afara a ceea ce era ştiut de toată lumea. Nici nu voiam să scriu o biografie. Ci mai degrabă un fel de reverie asupra Europei de Est, ceva despre o epocă apusă, asupra celor două blocuri, asupra unei fascinaţii. Mi-am început cercetările asupra ei şi, după şase luni, după ce citisem, in extenso, toată presa sportivă din Franţa, din 1967, am fost şocată. De aici am plecat, de la adoraţia nebună, şi apoi bizară, asupra corpului. A fost ceea ce m-a şocat cu adevărat. Am ajuns, apoi, la anul 1968, la termenii care, începînd cu acest an, deveneau cu adevărat monstruoşi. Ea era creuzetul tuturor temelor care mă pasionează. Violenţa verbală îndreptată asupra corpului ei, dinspre ambele blocuri, comunist şi occidental, era pentru mine un subiect fascinant. Ideea unui dialog imaginar cu ea a venit cu mult mai tîrziu.

Documentarea propriu-zisă s-a făcut în mai multe etape. Am avut iniţial şase luni de documentare, fără a scrie. Doar note bazate pe figura ei. Am avut şansa de a putea citi în română, însă la Bucureşti, documentarea mea nu a fost doar scrisă, ci şi o documentare în imagini. Am fost să studiez atît la Biblioteca Universitară, cît şi la cea Municipală. Am început prin a descrie albumele fotografice găsite pe tema Nadiei, culorile, atmosfera aceea în care totul era atît de fabricat, mereu roşu, galben, albastru...Apoi m-am întors la Paris şi am studiat, la Biblioteca Naţională Franceză, tot ceea ce am găsit despre Nicolae Ceauşescu. Mi-am dat seama că locuind în România, nu ştiusem niciodată nimic cu adevărat. Am citit decretele. Cele împotriva femeilor. Bulversată, am plecat la Montreal, la Biblioteca Universitară şi aici, pentru ca, rapid, să opresc documentaţia. Am început naraţiunea şi a trebuit să uit tot.

Prima dată am greşit, am distrus primele 80 de pagini: nu fusesem suficient de rapidă, ca ritm, nu găsisem stilul potrivit pentru a vorbi despre ea. Am distrus tot, şi apoi am găsit: voiam capitole rapide, seci, care să biciuiască. Am tăiat, am reînceput să scriu, am demarat o altă perioadă de documentare, despre sport, sportul din Est, despre mişcările din gimnastică, o perioadă, deci, care a durat doi ani. Examinînd şi unghiul politic.

Cartea dvs. este aşteptată în traducere românească pentru luna aprilie. La 25 de ani trecuţi de la Revoluţie şi într-un climat în care societatea românească doreşte cu orice preţ regăsirea unor adevăruri, cartea va provoca cu siguranţă reacţii contradictorii. La ce tip de reacţie vă aşteptaţi, pozitivă sau negativă? Românii vor iubi imaginea pe care o vor zări în oglindă?

La ambele reacţii. Şi mi-e puţin frică. Dar insist încă o dată pe caracterul romanesc. Nu sînt istoric. Nutresc o pasiune pentru România. Româna este aproape prima mea limbă, aveam doi ani cînd am venit aici, în anii ’70. Am plonjat în Bucureştiul de atunci pentru a încerca să regăsesc o anumită atmosferă, un anumit miros. Dar nu este deloc o carte biografică. Ci o carte despre figura unei fetiţe care a avut un destin incredibil, destinul unei femei incredibile. Nu pot să cred că oamenii chiar vor vedea o biografie în această carte... Ar fi totuşi inimaginabil. Da, evident, mi-e puţin frică, poate fi foarte jenant să soseşti şi să spui: „Iată, vin din Franţa şi am scris o carte despre voi.” Dar chiar şi în Franţa aş fi putut avea, de altfel, reacţii negative, căci relaţia Franţei cu ţările din Est iese şifonată...

Discutînd despre carte cu alţi români stabiliţi în Franţa, prima lor întrebare, pe care vi-o adresez şi eu, era: „Şi chiar a discutat cu Nadia?”

Totuşi, e scris încă de la început că dialogurile sînt imaginare… Nu, nu am întîlnit-o niciodată, nu am vorbit niciodată cu ea. De fapt, chiar am pus multe din părerile mele, din opiniile mele, în personajul Nadiei.

De ce nu aţi dorit să o cunoaşteţi?

Pentru că nu este o biografie, ci un roman. Nu vreau să mă compar cu autori foarte mari, precum Column McCann şi cartea sa despre Nureyev, dar şi el a scris-o fără să-l fi întîlnit... Este o reverie, o Nadia de ficţiune, un fel de dialog între subiect şi creatorul său, un vis de copil. Dacă ar fi fost o biografie, aş fi mers pînă la epoca actuală, aş fi scris că trăieşte în America, dar... nu. Este povestea unei lumi dispărute. Mă opresc în 1990.

Şi acum spuneţi că poate Nadia a citit cartea...

Nu ştiu... Am avut un schimb de e-mail-uri cînd am terminat-o, dar înainte să o public. Un prieten comun, jurnalist, ne-a pus în legătură, prin e-mail, ea fiind în Bucureşti, eu la fel. A fost o mare surpriză să regăsesc numele ei în cutia mea electronică... I-am zis că am scris o carte. Mi-a zis: „Ah, da, ce fel?” Am încercat să-i explic că nu este o biografie, ci un roman. Şi ne-am oprit aici.

Dar azi v-ar plăcea să o întîlniţi?

Este o personalitate despre care se scriu atîtea cărţi... Nu neaparat. Romanul meu s-a terminat. Aş fi emoţionată aflînd că l-a citit. Trebuie să fie totuşi incredibil să se scrie despre tine... Toţi cei care au citit cartea, la editură, spuneau, de altfel, că par să fiu, în rîndurile mele, atît de pro-Nadia... că nu există nici o ambiguitate în faptul că o admiri... dar să fiu faţă în faţă cu ea, ar fi de neimaginat. Am mers atît de departe în confruntarea virtuală cu ea – am citit lucruri teribile despre ea în presa româneasc şi pe care nu am vrut să le reproduc – încît, încet, s-a întărit în mine imaginea unui corp de femeie pe care cineva încerca cu orice preţ să-l instrumentalizeze. Este o carte despre o femeie judecată, scrutată, analizată, dar care nu e niciodată suficient de bună. Dar nu este Nadia Comăneci. Ci o femeie căreia i se reproşează că este, la 14 ani, imaginea unui regim. O idee care m-a enervat. Nu de mult, într-o dezbatere, am izbucnit: „Hei, voi de acolo, trebuie să vă calmaţi, căci şi echipa naţională a Franţei, cînd cîştigă în vreo disciplină, e primită la palatul Elysée...” Pe Nadia din roman o fac să exprime ceea ce vreau eu să exprim, căci nu cred că a fost mai instrumentalizată decît sînt sportivii de astăzi.

a consemnat Iulia BADEA-GUÉRITÉE

Foto: A. Fevrier / Flammarion