(Apărut în Dilema veche, nr. 542, 22-28 august, la tema "Arta de a minți")

De la idealismul originar la pilotul pragmatic

O poveste, zice-se apocrifă, scumpă însă multor americani, spune că, pe cînd era copil, George Washington săvîrşise un pocinog în livada părintească, crestînd cu toporişca un cireş. Întrebat de tatăl său "Cine a tăiat cireşul?", micuţul George şi-ar fi recunoscut fapta pe loc: "Nu pot să spun o minciună. Eu am tăiat cireşul".

Intrată în legendă şi coroborată ulterior de comportamentul etic exemplar al primului preşedinte, istorioara întruchipează emblematic o mai veche premisă, prezentă pînă nu demult, în diverse forme, în straturi ale subconştientului colectiv american: cea potrivit căreia inşii chemaţi să conducă destinele naţiunii nu pot fi decît oameni oneşti, ilustrînd în faptele şi pronunţările lor, publice şi private, virtuţile veracităţii şi ale francheţei. În acest spirit, Abraham Lincoln - după Washington, unul din marile simboluri ale istoriei americane - a rămas pînă azi cunoscut în popor sub numele familiar de "Honest Abe". Onestitatea şi o statură morală opusă structural minciunii au reprezentat, într-adevăr, filoane ale mentalităţii americane, surprinse de altfel de un fin observator al Statelor Unite interbelice, românul Petru Comarnescu, care, în Homo Americanus, îşi mărturisea admiraţia faţă de prezumţia de onestitate, învederată ochiului sau surprins cu prilejul examenelor scrise la marile universităţi americane, unde supravegherea studenţilor se dovedea, pe atunci, minimală - frauda, formă a înşelăciunii, fiind privită, în spiritul tradiţional al vremii, drept o necinste şi o dezonoare.

Pătrunderea mentalului colectiv de acest tip de idealism moral şi-a tras fără îndoială sevele originare din etica corectitudinii faţă de semeni şi - să-i spunem pe nume - religiozitatea care au caracterizat, după cum observa Alexis de Tocqueville, unicitatea societăţii americane de la începuturi, un prodigios şi auster nou-născut, fără precedent cunoscut în arena istoriei. Este vorba de un idealism de sorginte evident creştină, prezent atît la vîrf cît şi la rădăcini şi în toate ramificaţiile corpului social - temperat însă, nu fără prudenţă, de ctitorii aşezămîntului politic american, unul dintre aceştia, James Madison, fiind creditat cu observaţia de mare acuitate potrivit căreia Constituţia şi rînduielile de bază ale aşezămîntului american - gîndite, cum sînt, în spiritul fidelităţii faţă de morală - nu vor putea fiinţa niciodată în sînul altor societăţi, în coordonate etice străine acestui parametru esenţial. Madison ca şi alţi preşedinţi care au stat de-a lungul timpului la cîrma Statelor Unite au întruchipat, fiecare în felul lui, frînturi şi fărîme din acest idealism american, a cărui afirmare şi dăinuire a datorat fără îndoială destul de mult însingurării iniţiale a ţării de peste ocean de restul lumii, ca şi factorului de natură politică - activ o vreme - cunoscut sub numele de izolaţionism.

Un eseist american contemporan, crescut în anii '30 în spiritul vechei candori şi a aversiunii faţă de minciună, fixa două repere de zdruncinare a vechilor viziuni idealiste, de brutală îndepărtare de acel spirit: momentul războiului din Vietnam şi momentul afacerii Watergate. Este un truism să amintim că - în era exploziei mediatice şi informaţionale - această pierdere a inocenţei nu a rămas fără urmări în dinamica deciziilor politice ulterioare luate la vîrf, ca şi la nivelul percepţiei anonimilor spectatori şi telespectatori ai dinamicului joc politic american, tot mai incisiv şi proactiv implicat, din anii '70 încoace, în marile politici ale eşichierului mondial. Un preşedinte demisionar din cauza fraudelor şi înşelăciunilor comise în tenebroasa afacere Watergate - e vorba de Richard Nixon (1974). Un preşedinte pus sub acuzaţie pentru minciună şi sperjur - e vorba de Bill Clinton (1999), iată două dintre episoadele de imens răsunet mediatic care au marcat, recent, scăderea cotei de încredere a americanilor în pronunţări ale factorului de decizie. Mult ajutată de diluviul de pilduitoare ilustraţii de relativism moral revărsate zilnic, în flux continuu de Hollywood, televiziune şi mass-media, s-a produs şi se produce azi tot mai mult o treptată îndepărtare de la mentalul originar al Americii, cel hrănit din gîndirea etică şi practica politică a unor figuri de cîrmaci - idealişti, dar totodată pragmatici - precum Washington, Adams, Jefferson, Madison, Lincoln şi mulţi dintre urmaşii lor, crescuţi fiecare, într-un fel sau altul, din unul şi acelaşi vechi trunchi de comportament etic şi moralitate tradiţională.

Un nou tip de moralitate, manifest cum am văzut în strategii şi tactici (de răsunet uneori scandalos) desfăşurate în jocul politic american intern, dar - lucru important - şi în cel de proiecţie globală, este cel teoretizat recent cu acuitate de către un cunoscut observator al scenei americane şi mondiale, l-am numit pe Robert Kaplan. O revenire făţişă în politica americană la un "ethos păgîn", lepădînd vechea viziune moştenită de la două mii de ani de etică iudeo-creştină este concluzia recentei sale cărţi, ostentativ supra-intitulată Why Leadership Demands a Pagan Ethos - "De ce arta guvernării pretinde un ethos păgîn" (1). "Cu cît avem mai mult respect pentru adevărurile din trecut, cu atît mai sigură - navigînd spre viitor - va fi îndepărtarea noastră de ele", sună concluzia cărţii (2). Cu argumente din anticii greci şi romani, dar şi din reflecţia şi practica politică a Asiei milenare, Kaplan argumentează pentru o repudiere a tradiţiilor şi normelor etice omologate de societăţile occidentale şi structurate în acţiune civilizatorie (de bună seamă imperfecte) între secolele I-XXI e.n., scoţînd prin contrast în evidenţă acuta actualitate a unui filon alternativ de acţiune politică, preconizat a reacredita, în zilele noastre, dinamica anticelor virtuţi ale păgînătăţii (distincţia "virtute" păgînă/"virtute" creştină este cea operată de Machiavelli, frecvent şi elogios citat de Kaplan).

În această viziune post-modernă şi post-creştină, pentru păstrarea puterii Principelui, ori pentru binele intuit al Cetăţii, măsluirile şi înşelăciunea manevrate fără scrupul în scopuri politice, ori în demersuri de eliminare fizică a unui adversar extern, sînt nu numai legitime dar chiar necesare şi vrednice de laudă, ele permiţînd celui mai tare să-şi asigure victoria, trecînd peste impedimente vetuste de tip cazuistic, bazate pe principii, norme internaţionale - inclusiv legi ale războiului - ori coduri cavalereşti de conduită. Admiţînd, strict de dragul demonstraţiei, validitatea unei atari premise, minciuna şi frauda care au constituit, de exemplu, nodul afacerii Watergate ar fi fost pînă la urmă tactici legitime, cel puţin din punctul de vedere al actorului principal, Richard Nixon, care, deşi înfrînt în final, a acţionat în pur spirit machiavelic, urmărind ca, recurgînd la negarea adevărului şi trecînd peste principii, să-şi păstreze, dacă s-ar fi putut, puterea. Pe urmele lui, în mult mediatizata afacere "Monicagate", protagonistul, Bill Clinton, a recurs şi el la minciună, mergînd pînă la sperjur, întrucît în joc (dincolo de fericita, dar dubioasa, exonerare finală) se află, pentru sine şi ai săi, un bun absolut: puterea politică. Putere a cărei definiţie (potrivit unui enunţ citat de Isaac D'Israeli) ar fi "arta de a conduce oamenii ducîndu-i de nas".

Este un fapt istoric că, pilotîndu-şi echipajul la momentul cutezătoarei călătorii către ceea ce avea să fie Lumea Nouă, Columb şi-a minţit deliberat echipajul, comunicînd subordonaţilor săi, zi după zi, date înşelătoare despre ritmul înaintării celor trei caravele ce spintecau, păscute de nesiguranţă, talazurile unui ocean necunoscut şi uriaş ca întindere. Importanţa misiunii şi păstrarea moralului oamenilor au justificat, spun moraliştii, demersul. Rectitudinea intenţiei, direcţia şi moralitatea finală a acţiunii nuanţează uneori ponderea etică a deciziei şi pot da sens unor ocultări chemate a trunchia - în ochii şi urechile celor nepregătiţi, sau pur şi simplu nevizionari - adevărul nud. Dar să-şi fi dus Columb cu adevărat oamenii "de nas" spre Lumea Nouă?... Şi, pe de altă parte, pînă unde poate merge cu arta stratagemei un Pilot Pragmatic, conducînd pe alţii, nu pe ape, ci în arena politică - mai ales atunci cînd finalitatea unor gambituri bazate pe fals se poate dovedi moralmente reprobabilă, prin aceea că, în loc de a salvgarda, sfîrşeşte prin a vătăma, aducînd poate păgubire binelui comun?...

Alarmantele plăsmuiri plantate nu demult pentru cosmetizare "dosarului irakian", invocarea de probe false înaintea Naţiunilor Unite şi a întregii lumi pentru a justifica intrarea într-un război neprovocat şi cu beneficii îndoielnice, par să constituie deja un prilej de pomină care, în perspectiva comparaţiilor istorice, riscă să facă din vestita depeşă din Ems a lui Bismark o timidă şi puerilă minciună de debutant. Între timp, nicăieri de găsit, temutele arme de distrugere în masă ("Weapons of Mass Destruction") au intrat în fabulă, dînd naştere - sub acelaşi acronim "WMD" - unei formule de stigmatizare ironică, prezentă de la un timp în limbajul colocvial şi în coloanele presei americane: "Words of Mass Deception", altfel spus (în loc de arme) "vorbe pentru dus lumea cu preşul". Vorbind despre astfel de stratageme într-un amplu eseu consacrat artei de a induce programatic în eroare, Supremacy by Stealth ("Supremaţie prin derutare subreptice"), apărut în ultimul număr al prestigioasei reviste The Atlantic Monthly (3) Robert Kaplan revenea luna trecută asupra rolului pe care - în spiritul unui ethos debarasat de vechile încorsetări şi principii - variatele deghizări ale adevărului sînt chemate să-l joace în actualul război purtat de America pe mai multe planuri, pentru a-şi asigura, acum şi pe viitor, o supremaţie politică şi militară fără replică într-o lume refractară. Subintitulat Ten Rules for Managing the World ("Zece Reguli pentru a conduce lumea"), eseul ia act de situaţiile cu care este confruntată politica americană, asaltată azi de atîtea primejdioase inimiciţii, ajungînd la concluzia că factorii responsabili sînt datori să acţioneze, de acum înainte, potrivit unui număr de norme tactice şi strategice noi, reductibile în ultimă instanţă la o singură propoziţie: în războiul pentru pătrunderea altor societăţi şi culturi, jucaţi - la nevoie cameleonic - rolul hegemonului binevoitor, umanitar, generos şi animat de cele mai altruiste intenţii. În fapt, înarmaţi cu panoplia de arme ce ţin de artele disimulării, urmăriţi cu neabătută determinare scopul dur, uneori feroce, al neutralizării oricăror entităţi potrivnice - active ori pasive, rivale ori potenţial rivale - oriunde pe glob.

Evenimente recente - unele dintre acestea războinice, altele diplomatice (cum au fost turnirurile de argumente şi invocările de probe în forul Naţiunilor Unite) - par să confirme adevărul că îndrumarul lui Kaplan, fixînd zece reguli de conduită pentru o nouă politică americană, este coroborat, pe mai multe paliere, de unele dintre desfăşurările suficient de relevante ale lumii de astăzi.

Cu prilejul trecerii sale prin Bucureşti la finele anului trecut, Robert Kaplan a stîrnit viul interes al observatorilor şi analiştilor politici români, cu care autorul american a avut o întîlnire la Casa NATO. În acel context, unii îşi mai amintesc de insistenţa politologului Dan Pavel, curios să afle dacă Robert Kaplan este citit şi luat în considerare la Washington. Răspunsul fiind afirmativ, Dan Pavel a stăruit: "De către cine?". "De către preşedintele Statelor Unite", a fost replica ambasadorului american la Bucureşti.

Dacă este adevărat că America cunoaşte astăzi, pe întinse porţiuni ale exprimărilor sale mediatice, o deplasare de mentalităţi în direcţia profanului - printre altele, prin excluderea din discursul public şi din for a semnelor apartenenţei ei la mai vechea tradiţie care a fost cea a întemeietorilor - nu constituie obiect de mirare că, în contextul de după evenimentele teroriste din 11 septembrie, discursul politic şi actul decizional oglindesc ceea ce, împreună cu Kaplan, putem conveni să numim un "ethos" sau cod etic nou faţă de lumea largă. Că acestui "ethos" (în fond foarte vechi), nu-i repugnă mascarea deliberată a adevărului atunci cînd este vorba de atingerea unor scopuri absolute de putere, este o concluzie care derivă logic din premisele analizei lui Robert Kaplan: "preocupări de securitate fac în mod necesar ca politica noastră externă să fie mai păgînă", scrie el în Atlantic Monthly (4).

Pentru observatorul avizat, rămîne însă de văzut dacă, împinsă de pîrghii imperiale de influenţare şi putere, lumea ale cărei valori fundamentale s-au clădit preţ de două milenii - în Occidentul şi Răsăritul european ca şi în America - pe temelii ne -păgîne, se va angaja acum, în ansamblul ei ori prin masa ei critică, în acest inedit derapaj, mergînd înapoi pe căile acelui vechi cod de conduită în guvernarea, pe viitor, a raporturilor dintre oameni, ca şi dintre naţiuni şi marile comunităţi de persoane. Este incontestabil că idealismului de excepţie (poate cumva exagerat, atunci cînd a frizat naivitatea) - trăsătură caracteristică a vechii Americi tradiţionale - i se contrapune, de la o vreme, un pragmatism nemilos în care, mai lesne decît la vremea descoperirii Lumii Noi, îşi află loc (şi aparenta legitimitate) debridarea numeroaselor ipostaze ale minciunii, piesă de rezistenţă în scenariile unei noi ordini etice privind afacerile lumii, cea teoretizată făţiş şi cu atîta pertinenţă de analiza lui Robert Kaplan.

În America şi în lume există însă, de bună seamă, şi alte păreri şi principii, împărtăşite în spirit pluralist de numeroase alte voci şi autorităţi cu statura morală. Nuanţînd, acestea susţin că Piloţilor care răspund de mersul spre convieţuire al naţiunilor lumii, le revine îndatorirea de a cumpăni formule imaginative de acţiune în care pragmatismul, dintotdeauna necesar actului decizional, să nu fie rupt de nobleţea idealurilor - inclusiv democraţia şi cumpăna dintre puteri - din care s-a clădit, de-a lungul a douăzeci de secole de istorie, o inconfundabilă marcă de civilizaţie: cea ilustrată prin metafora Cetăţii de pe munte, cu spiritul şi cele Zece Porunci ale ei. În această lumină, ridicarea celei cu picioare scurte la metereze nu poate constitui, spun unii, decît un vremelnic, deşi percutant contrasens.
_______________
1. What Leadership Demands a Pagan Ethos: Warrior Politics. În traducere românească, Politici de război: De ce necesită conducerea politică un etos păgîn, Editura Polirom, 2002.

2. "The more respect we have for the truths of the past, the more certain our journey away from it", pag. 155 în ediţia engleză.

3. The Atlantic Monthly, July-August 2003, pag. 56-84. Numărul cuprinde şi un lung material ilustrat de interes românesc, intitulat "The Bear Slayer" ("Ucigaşul de urşi") şi consacrat amintirilor unor martori oculari despre Nicolae Ceauşescu la vînătoare, pag. 45-65.

4. "Security concerns necessarily make our foreign policy mare pagagan". The Atlantic Monthly, numărul citat, pag. 83.