Dilema veche vă prezintă în avanpremieră un fragment din romanul Deborah de Cătălin Mihuleac, apărut recent în colecția „821.135.1 – Scriitori români contemporani”, coordonată de Andreea Răsuceanu la Editura Humanitas.

Cu romanul Deborah, Cătălin Mihuleac își continuă un proiect literar care are în centru recuperarea memoriei evreilor din România. Cartea comprimă cîteva intervale esențiale din istoria României – între 1918 și 2018 –, concentrate în jurul poveștilor de viață ale unor evrei din Bucovina, unul dintre fire urmărind chiar viața lui Deborah, născută la Cîmpulung și deportată împreună cu membrii familiei într-un sat ucrainean de peste Nistru. Prigoana evreilor e văzută prin ochii lui Deborah, în scene foarte puternice, ca și episoadele care surprind deportările în Transnistria, într-un tablou de epocă ce reunește personaje memorabile.

„Există eroine de roman care intră între coperte greu, ca într-un corset. Pe altele, capitolele flutură fără grație, aidoma hainelor uzate pe o sperietoare din lanul de grîu.

Nu-i cazul lui Deborah. Deplasîndu-se – în pantofi cu talpă de lemn, pe tocuri sau în baston – de la o perioadă istorică la alta, în cei aproape o sută de ani ai săi de viață, ea nu este o simplă eroină de roman. Ea este o femeie-roman, ea este un veac de femeie, ea este o istorie vie.

Îmbolnăvitoare și tămăduitoare, brutală ca un sloi și tandră ca un gheizer, umană și inchizitoare, perversă și naivă, bine-venită și regretabilă, imprevizibilă și descifrabilă, montană și oceanică, Deborah face din cititor ceea ce a făcut în timpul scrierii romanului din autor – un gigolo de conversație, un secretar de plictiseală, un sparring partner de polemică, un bursier de insomnii.

Suferind cronic de nesomn, Deborah este un personaj la care scriitorul și cititorul visează într-o deplină solidaritate.“ (Cătălin Mihuleac)

Fragment din capitolul Anii 1927-1941: Gară? Duminică? Bagaj? Transnistria?

La 21 februarie 1927, nu s-a mai judecat în Cîmpulung procesul lui Fallik, ci al ucigașului său. 3.000 de avocați – patrioți, oportuniști ori patrioți oportuniști – s-au oferit să-l apere din oficiu pe Nicolae Totu.

Sub cotropirea miilor de totali – cum își ziceau suporterii lui Totu –, tîrgul era o cutie burdușită cu chibrituri creștine. Buciumele mugeau pe coamele munților beliți de securea jidănească, în timp ce ziarele pur românești împădureau versantul opiniei publice care oxigena conștiința națională. Omeniți cu păstrăv afumat în cetină și culcați în așternut spălat la șipot, totalii au fost găzduiți în casele celor convinși că puritatea neamului se obținea ca țuica trecută prin alambic. Ziua, bocăneau strada mare cu marșuri; seara, făceau foc de tabără și cîntau imnuri.

Pentru activarea tuturor emoțiilor patriotice, fîrtații de cruce i-au adus acuzatului ia de arpagic, pe care n-apucase s-o poarte în ziua cînd o împușcase pe lifta ofensatoare a unui neam întreg. Era încheiată la gît cu șiret și avea două șiruri verticale de romburi mari, negre și roșii, îngînate de altele mici, cusute pe mîneci.

Evreii cîmpulungeni trecuseră la regim nocturn. Își lăsau pleoapa oblonului peste ochiul caselor, atelierelor și prăvăliilor, își comandau ferestre de rezervă. Pentru situația în care fuga devenea ultima soluție, fiecare ascundea un garant al supraviețuirii pe care să-l ia cu sine: o bijuterie, un ceas de aur, un stilou.

În familia Abramovici, care umplea o casă gîrbovă din ghebul gării, tatăl cînta la vioară, fiul mare la clarinet iar prîslea la un contrabas mai înalt ca el. Micuțul visa la ziua cînd uriașul său instrument va fi substituit cu unul mai confortabil, dar cu performanțe egale:

— Tată, nu-i drept! De ce nu-i contrabasul meu cît o vioară sau barem cît o cobză?

Tatăl îi dădea dreptate: chiar nu s-a gîndit nimeni că un contrabasist evreu rămînea fără instrumentul vital, cînd era fugărit la vreun pogrom? Cîte nu s-ar rezolva cu o cobză bas, în loc de contrabas!

În șura unde stăteau ghemuiți, bătrînul scoase creionașul pentru socoteli și schiță prima cobză bas din lume, cu care era mai mare dragul să fugi la subsuoară, cînd unul te urmărea să te spintece.

Pîcla groazei acoperea orășelul. Se întinsese vestea că, în drum spre Cîmpulung, totalii devastaseră alișverișurile evreiești, cu accent pe cîrciumile care sminteau cerebralul neam românesc. Bașca se intersectaseră cu o seamă de nuntași jidani la Pașcani și le tocaseră carnea sarmale, cu accent pe miri. N-a fost cu supărare, că nuntă fără sarmale nu s-a pomenit în România.

Max Mătăsaru rezista greu închis în casă. Socotind că aspectul său blond era un camuflaj suficient, a înfofolit-o pe Deborah, cu intenția de-a ieși la plimbare pe strada principală. Copilului îi făcea bine aerul tare, iar el putea lua pulsul mulțimii. Hanna i-a căzut în genunchi:

— Degeaba ești blond, că lumea din tîrg te cunoaște și-o să te arate cu degetul. Vrei să se întîmple o nenorocire?

— Exagerațiuni…

— Gîndește-te la fată! Nimic nu-i mai dureros pentru copil, ca tatăl umilit în fața sa.

— Deborah e-un mormoloc, nu știe ce-i umilința! Dacă eu o să primesc niscai dupaci, ea o să rîdă cu poftă.

— Pe moment o să rîdă, dar peste ani…

Cu argumentul acesta, l-a convins să stea acasă. Orgoliul de tată fusese trezit. 

În săptămîna de dinaintea judecății, s-a întîmplat un miracol afumat în cetina discreției. De două ori pe zi, la Templul Mozaic Havre Gah din oraș, s-au oficiat rugăciuni pentru ca Dumnezeu să le trimită gîndul bun juraților care urmau să decidă deznodămîntul procesului. Să le trimită gîndul bun și să-l declare nevinovat pe Nicolae Totu.

Așa era mai bine pentru liniștea evreilor din Cîmpulung, din Moldova și din țară. Dacă Totu va fi declarat „vinovat“ și va lua calea ocnei, atunci să vezi represalii din partea totalilor. Pe cînd, dacă naționaliștii vor primi satisfacțiunea pe care o cereau ca pe un drept al pămîntului, or să mai spargă două-trei prăvălii de amorul artei, or să mai împartă cîteva bobîrnace și se vor calma. Că natura umană nu rezistă mult cu pipota umflată.

De fapt, verdictul de achitare nu era nedrept. A vrut David Fallik să vadă ce se petrecea dacă trăgea zimbrul carpatin de barbișon? A văzut! Și-a făcut-o cu mîna lui, bașca i-a adus ponoase întregului neam evreiesc. Fallik era singurul vinovat de gloanțele încasate în burtă. Vrei să te sinucizi? Ești slobod s-o faci, dar nu-i vîrî și pe alții în treaba ta.

Pentru întîia dată în lunga sa carieră, Dumnezeu îi vedea pe creștinii și pe evreii din România rugîndu-se pentru aceeași cauză: achitarea lui Totu. Era un început emoționant, care merita o lacrimă divină:

— Măi copii, vedeți că înțelegerea dintre voi nu e o simplă utopie de-a mea?! Vedeți că antisemitismul poate fi transformat în obiect de tinichea?.

Citise undeva că făcea bine la sănătate să plîngi, din cînd în cînd. Își șterse ochii cu batista cu monogramă și privi în sala de judecată din Cîmpulung, unde un avocat plîngea zbierat:

— Totu e copilul nostru drag! El merită nu condamnat, ci canonizat pentru totdeauna!

Dumnezeu tresări:

— Canonizat??? Du-te, mă, și te pișă! La cîte probleme am cu sfinții, doar turbatul ăsta mai lipsește, ca să iasă balamuc.

Fără să mai tărăgăneze, le trimise juraților gîndul bun. După zece minute de deliberări, Totu a fost achitat, cu un scor de opt voturi „pentru“ la două „împotrivă“.

La urmă, Dumnezeu își notă numele „Nicolae Totu“ în carnet și-l sublinie de două ori.