Dilema veche vă prezintă în avanpremieră un fragment din romanul Teoria apropierii de Bogdan Răileanu, aflat în curs de apariție în colecția 821.135.1 – Scriitori români contemporani, Editura Humanitas. Lansarea volumului va avea loc vineri, 22 noiembrie, ora 17:30, la Tîrgul de Carte Gaudeamus.

Cartea aceasta a pornit de la o întrebare simplă: unde se duc prieteniile cînd se duc? De-a lungul anilor am tot pierdut prieteni, m-am îndepărtat de ei, i-am uitat pe unii, am fost uitat de alții și mereu m-am întrebat cum se întîmplă aceste înstrăinări. Care e procesul de descompunere care se produce fără ca noi să sesizăm? Pentru că, dacă am simți degradarea prieteniilor, am face ceva. Teoria apropierii este un roman cu rădăcini autobiografice. Înainte de a-l începe am vrut să scriu un articol, un fel de relatare a recuperării timpului pierdut din relația cu cel mai bun prieten al meu din adolescență, un om prețios pentru mine, care a devenit preot, care trăiește la Buftea și cu care mă văd foarte rar. Amîndoi am mers la Veneția la vîrsta de 13 ani și ne-am jurat să ne întoarcem acolo cînd vom fi adulți. Nu am reușit deocamdată să fac această recuperare, iar cartea a apărut ca un efect de tribut, evident, cu o importantă doză de ficțiune la mijloc, dar stratul primordial al realității există strecurat în construcție. În același timp, romanul este și un tribut adus adolescenței și orășelului Buftea, în care m-am născut și din care mi-am dorit tot timpul să fug. Acum îmi doresc să revin. Cred că există ceva din mine în fiecare personaj din această carte, feminin sau masculin, calități, dar și defecte. (Bogdan Răileanu)

*****

Șalupa a ieșit în Canal Grande care părea pustiu. Pe marginile canalului, la celelalte pontoane ciorchini de oameni așteptau istoviți privind șalupa care aluneca pe apele verzui într-o liniște aproape funebră. Părea că e ultima șalupă care va mai trece vreodată pe canalele Veneției, iar ei singurii supraviețuitori din infernul așteptării. O adiere plăcută a relaxat lumea în barcă și oamenii au început să converseze ca la un semn. Senzația de Turn Babel îi reveni din nou lui Alexei. Robert și-a pus ochelarii pe nas și s-a lăsat pe spate inspirînd aerul Veneției. Fațadele cu multe coloane și arcade maure la ferestrestre, balcoanele mici și ieșirile înguste la canal dădeau o impresie de furnicar în care se ascundeau milioane de întîmplări, drame și fericiri, atîția oameni care puseseră piciorul în orașul acesta, atîtea restaurante, sute de bucătari care se pregăteau să-i pe hrănească turiști, muzee, biserici vechi, case memoriale, case cu istorie veche de cîteva sute de ani. Fiecare colțișor era încărcat de semnificații adăugate în veacuri precum cărămizile unei construcții a timpului în care trăiau laolaltă tot felul de corpuri contorsionate, întîmplări și poveștile din jurul lor, o pădure de case bătrîne crescută în mijlocul unei lagune, martori tăcuți ai vieții care s-a desfășurat acolo.

— Cum o fi fost acum trei sute de ani pe canalul ăsta? a spus Alexei admirînd clădirile.

— Practic la fel, dar fără turiști. Că asta e și problema cu greva, a răspuns Robert, venețienii sînt înnebuniți de numărul mare de turiști care năvălesc în fiecare an și au început să saboteze serviciile. S-au săturat de turiști. De cîțiva ani e și o modă care s-a răspîndit printre tineri, vin la Veneția și nu numai în Veneția, vin și în alte orașe din Europa, în Amsterdam, Berlin, Paris, vin în grupuri de cîte șapte-opt prieteni să sărbătorească petrecerea burlacilor. Și fete și băieți. Sînt zgomotoși, se îmbată și fac scandal. Acum două zile niște fete din Dublin venite la o petrecere de felul ăsta în Veneția s-au îmbătat și s-au luat la ceartă cu două tinere localnice. Una din localnice a primit o sticlă în cap, a căzut în canal și s-a înecat. Și azi toate serviciile de transport în care lucrează mulți dintre localnici sînt în grevă în semn de protest față de situația cu turiștii care a luat-o razna.

— Zici că sîntem la grădina zoologică și oamenii de pe margine sînt animalele din cuști, a spus Alexei.

— Cred că mai degrabă venețienii sînt animalele din cuști, a spus Robert.

În fața lor, un alt ponton, o altă șalupă ticsită de oameni se pregătea să plece. Un grup de 4-5 tineri și-a croit drum prin îmbulzeală. Au urcat grăbiți. Unul dintre ei a lovit cu bagajul peste față un băiețel care stătea în brațele mamei sale pe o banchetă. De unde erau, Alexei și Robert puteau vedea sclipind roșu un punct mic de sînge care apăruse pe buza băiețelului. Mama a strigat ceva, tatăl ridicat în picioare l-a luat de guler pe unul din tineri, dar din mișcarea nesigură și balansul șalupei tînărul l-a împins, iar bărbatul a căzut peste bord în țipetele mai multor femei. Copilul plîngea cu sîngele șiroindu-i pe tricou. Alexei s-a uitat o clipă la Robert care își sucise gîtul urmărind continuarea scenei și a oftat.

— Dar nu prea văd poliție, a spus Alexei, și situația pare cam tensionată.

— Situația e cam de căcat, e normal să fie tensionată. Anul trecut în Veneția au fost 30 de milioane de turiști. Îți imaginezi? Orașul are cam 400 de kilometri pătrați și vreo două sute cincizeci de mii de locuitori, adică destul de puțini venețieni. Gîndește-te, cum spunea un amic de-al meu din facultate, dacă toți acești 30 de milioane de oameni se cacă în fiecare zi cîte 200 de grame, cît căcat se strînge sub Veneția și unde se duce el?

Alexei își desfăcu părul și își prinse coada mai bine în elasticul negru pe care îl avea de la fiica lui cea mai mare.

— Recunosc că nu m-am gîndit niciodată la chestia asta, dar nici nu prea am călătorit așa des. Am fost la Ierusalim acum cîțiva ani și la Athos. La Ierusalim era aglomerat și acolo…

— Alt oraș căcăcios și Ierusalimul, a spus Robert cu ochii în telefon, uite, ca să îți faci o idee, dacă cei 30 de milioane de turiști fac cîte un city break de minimum trei zile se adună undeva la 18 mii de tone de căcat în Veneția, orașul îndrăgostiților.

— Dar nu era Verona orașul îndrăgostiților? a întrebat Alexei contrariat.

— Acum sînt mai multe, de cînd turismul a luat-o razna.

— Dar de unde știi toate lucrurile astea despre Veneția, a spus Alexei, suprafață, locuitori, astea?

— Am scris anul trecut un articol despre turism. A apărut într-un număr din National Geographic, a spus Robert arătînd spre revista pe care o ținea în mînă Alexei.

Au privit o vreme peisajul venețian, casele, coloanele, balcoanele, geamurile deschise prin care puteai ghici alte urme ale turismului, prosoape albe scoase la uscat sau așternuturi. Din cînd în cînd treceau pe lîngă vreo casă mai arătoasă, iar Alexei deschidea harta și încerca să identifice clădirea. Șalupa și-a încheiat călătoria trecînd pe lîngă Basilica di Santa Maria della Salute care strălucea în soarele amiezii. Au coborît.