- 23 August -
(Apărut în Dilema, nr. 341, 20-26 august 1999)
Sub Ceauşescu, România avea două sărbători naţionale: 23 august şi 26 ianuarie. Presa era terorizată de prima şi de a opta lună a anului, cînd, cu săptămîni bune înainte de datele fatidice, era obligată să se refere la ele, onorîndu-le cu articole festive, care mai de care mai plicticoase. Colaborator permanent al Contemporanului şi, apoi, al României literare, cunosc această teroare periodică din experienţă personală. Numai eu ştiu (şi G. Ivaşcu, Dumnezeu să-i ierte păcatele pentru înţelegerea dovedită faţă de mine, vreme de aproape trei decenii!) cum reuşeam să evit să fiu "pe linia" numerelor de revistă cu pricina. An de an, paginile consacrate "sărbătorilor" naţionale erau tot mai numeroase. Iar la date rotunde, practic întregul număr vorbea exclusiv despre ele. Nu e greu de bănuit ce silă stîrnea tuturor redactorilor şi colaboratorilor corvoada aniversară. Nici zelatorii regimului nu mureau de plăcere să reinventeze de două ori pe an nimicul din articolele ocazionale. Se executau, dar mîrîiau. Nu li se părea, mai ales, normal să existe excepţii. Unii se dumiriseră că nu li se solicita colaborarea decît în ianuarie şi în august. Şi protestau, în felul lor, chiar dacă nu duceau curajul pînă la a refuza franc oferta.
Conform principiului lui Orwell, 23 august (scrisă cu majusculă, fireşte!) şi-a schimbat de cîteva ori denumirea, în funcţie de cum rescria partidul comunist istoria. Formula finală era deosebit de amplă şi se referea la o revoluţie naţională, antifascistă şi antiimperialistă. Trecuse vremea naivă a "insurecţiei armate" şi chiar a "eliberării". Ca să nu mai spun că rolul Uniunii Sovietice a tot descrescut pînă s-a evaporat cu totul. Naţionalismul ceauşist a recuperat integral evenimentul. Ideea subtilă acreditată de propagandă era aceea că românii se eliberaseră singuri printr-o revoluţie care viza mai multe imperialisme, nu doar fascismul german. Se ştie că "imperialiştii" erau, în terminologia folosită curent de chinezi, tovarăşii de lagăr, sovieticii. După 1971, Ceauşescu îşi însuşise expresia şi, în mod tacit, fără, adică, vreo explicaţie, o introdusese în denumirea evenimentelor de la 23 august. Cine avea urechi de auzit... În antisovietismul care se accentuase după aprilie 1964 şi după august 1968, era foarte sugestivă interpretarea actului de la 23 august ca unul desfăşurat fără aport sovietic. Naţionaliştii jubilau laolaltă cu comuniştii de tip nou. Pe acest fond ideologic, propaganda făcea apel la argumente dintre cele mai ciudate, cum ar fi încurajarea discretă a studiilor care puneau în evidenţă rolul regelui Mihai şi al loviturii de palat, cînd a fost arestat Antonescu. Interpretarea lui 23 august devenise nu numai delirantă naţional, dar şi incongruentă ştiinţific. Tomuri peste tomuri republicau documente din care reieşea, pentru cine le citea cu atenţie, că PCR se ilustrase, în momentul întoarcerii armelor, printr-o sublimă absenţă. Minus gărzile patriotice ale lui Bodnăraş, cărora le-a fost predat mareşalul, şi o discretă contribuţie a lui Pătrăşcanu (atît de discretă, încît nu se înţelegea dacă el avea vreo legătură cu PCR şi cu Bodnăraş însuşi, proaspăt revenit din ţara sovietelor), nimic nu mai lăsa de bănuit un "amestec" al comuniştilor în derularea evenimentelor. Această întorsătură ciudată a lucrurilor era, oarecum, în stilul inconsecvent şi găunos al ceauşismului. Neconvenindu-i să lase rolul principal altor comunişti (actori reali ori fictivi ai istoriei), Ceauşescu prefera să rescrie scenariul într-o manieră complet dezavantajoasă propriului partid şi care, pe deasupra, nu mai avea nici un raport logic cu denumirea actului de la 23 august. Despre ce revoluţie mai putea fi vorba, în aceste condiţii? Şi de ce ar mai fi avut ea un caracter antiimperialist sau, chiar, antifascist? Propaganda nu dădea însă atenţie conţinutului, ci formei. Sau, mai exact, formulei. Cuvintele erau realităţile şi nu invers. Rescrierea orwelliană a istoriei trecea din ficţiune românească în realitatea românească a unui regim totalitar.
Paralel cu acest proces de "ideologizare" a lui 23 august, aflat tot mai departe în istoriografia ceauşistă de ziua cu pricina din calendar, avea loc altul, în istoria literaturii. Tot aşa de greu de înţeles ca şi cel dintîi, dacă avem în vedere logica faptelor. Dar ce a fost logic în comunism? Sub Dej, toate schiţele de istorie literară contemporană, pînă şi cel mai succint articol, porneau de la 23 august ca de la un punct obligatoriu de start: înainte şi după eliberare (cu majusculă, fireşte!) era o expresie curentă. Ca şi cum, o dată cu societatea, literatura însăşi ar fi cunoscut o schimbare radicală în ziua de graţie 23 august 1944. Ceauşescu a impus renunţarea la acest criteriu (evident, fals, în realitate, dar, în sistemul ideologic, coerent). Adevăratul start nu mai putea fi legat de nişte evenimente la care noul lider maximo nu participase nemijlocit şi, mai ales, ca şef. Aşadar, s-a căutat un alt punct zero, şi acela nu putea fi altul decît Congresul al IX-lea, din 1965, care l-a adus pe Ceauşescu în fruntea partidului comunist. Aniversarea Congresului al IX-lea a devenit reperul istoric principal. În perspectivă, o a treia sărbătoare naţională. Fără concurenţa zilei de naştere a dictatorului, ea s-ar fi impus ca atare, şi despre 23 august s-ar fi vorbit şi mai puţin. Aceste manevre emoţionale au permis istoricilor literari să abandoneze 23 august ca început al noii literaturi. Treptat, s-a putut identifica o perioadă de tranziţie (1944-1947) în care literatura nouă şi instituţiile comuniste specifice să-şi ocupe locul cuvenit. Istoric, era mai corect aşa, fiindcă intervalul menţionat nu aparţine cu adevărat comunismului şi puţine opere, publicate înainte de 1948, îi erau, ideologic şi artistic, tributare. Proletcultismul triumfă în anii imediat următori, atingîndu-şi apogeul prin 1953-1954. Nici un studiu serios de istorie literară n-a mai aşezat piatra de temelie a noii ordini artistice la 23 august 1944. "Sărbătoarea" rămînea una exclusiv politică, tot mai firavă, cum am arătat, ca însemnătate, chiar şi în această calitate.
Se pune o întrebare: ce valoare vor acorda în viitor istoricii (nu neapărat şi cei literari) zilei de 23 august 1944? Ce greutate vor avea întoarcerea armelor, înlăturarea lui Antonescu, bătălia pentru putere, influenţa sovietică în creştere după algerile din 1946? Fără urmă de îndoială, 23 august este un prag istoric. Paradoxul face ca istoricii postcomunişti nu doar să-l pună în lumina adevărată, dar să-i restituie importanţa în viaţa ţării şi a poporului. O importanţă pozitivă, pe de o parte, negativă, pe de alta. N-aveau cum să ştie protagoniştii lui (regele Mihai şi anturajul său) că ţara va încăpea pe mîna sovieticilor şi a comuniştilor. Ei au procedat cum au crezut că e mai bine. Şi au plătit scump pentru aceasta, laolaltă cu noi toţi, născuţi sau nenăscuţi pe vremea aceea, dar trăitori decenii la rînd într-un regim atroce.
