Editura Humanitas vă prezintă un fragment din volumul recent apărut Cazul doctorului Kukoțki de Ludmila Ulițkaia, în traducerea Gabrielei Russo. Romanului i s-a decernat Premiul Booker din Rusia.

Peste jumătate de secol de istorie a Rusiei e panoramată în acest roman vast, bogat în evenimente, în care evoluează doctorul Kukoțki și familia sa. Dincolo de inefabilul dar al povestitului etalat cu strălucire de Ludmila Ulițkaia, importante sînt problemele etice – mai ales raportul dintre știință și religie –, dezbătute firesc, așa cum de altfel apar în toată proza sa.

Tînărul chirurg și obstetrician Pavel Alekseevici Kukoțki, descendent dintr-o familie cu mulți medici vestiți, are un dar pe care nici o știință nu-l poate explica: vederea lui pătrunde în corpul pacientului, identificînd cu precizie cauza oricărei boli. Darul dispare însă ori de cîte ori are relații sexuale. De aceea doctorul evită legăturile amoroase, pînă cînd o întîlnește pe Elena Gheorghievna, care, după ce reușește să o smulgă din ghearele morții, îi devine soție. Anii trec, istoria năvălește peste noua familie, și o vorbă aruncată fără voie creează falii adînci între membrii ei, punînd în mișcare o spirală tragică, cu accente de realism magic. 

Cazul doctorului Kukoțki este saga unei generații și o explorare îndrăzneață a memoriei, medicinei, eticii, misticismului și iubirii.“ - Foreword Reviews

„Ulițkaia a reușit să împletească organic țesătura tradițională a unui roman de familie, cu relațiile dintre generații, iubiri, drame și tragedii, dintr-o perspectivă modernă conform căreia corpul femeii devine o  metaforă filozofică universală.“ - Sovremennaia russkaia literatura

„Un roman amplu plin de pasiune care, îmbinînd realismul precis cu incursiunile metafizice, vă va captiva și delecta.“ - Publishers Weekly

„Ludmila Ulițkaia este un Tolstoi al secolului XXI.“ - Russia Beyond

*

Pavel Kukoțki, eminent medic ginecolog, cu un dar aproape supranatural pentru diagnosticare, asistă la dramele provocate de interzicerea avorturilor de către Stalin în 1936 și pornește o campanie intensă pentru a schimba această lege. O replică iscată din convingerea că întreruperea de sarcină trebuie permisă în anumite cazuri, aruncată în timpul unei discuții aprinse, distruge relația de dragoste aproape ireală pe care o are cu soția lui. Din clipa aceea, viața din casa lor, atît de armonioasă pînă atunci, începe să se destrame, iar destinele membrilor familiei ies de pe făgașurile previzibile. Pe fundalul unei istorii tumultuoase de peste jumătate de secol – arestări și deportări, sfîrșitul epocii staliniste, dezghețul, boema moscovită a euforicilor ani ’60 – se pun în discuție valori umane și eterne întrebări despre dragoste și indiferență, iertare și moralitate, înțelegere reciprocă și alegeri personale, într-o narațiune care te ține în plasa ei de la prima pînă la ultima frază.

                                                     Credit foto: Basso Cannarsa 

Ludmila Ulițkaia, una dintre cele mai importante și apreciate voci ale literaturii contemporane, s-a născut într-un sat din Urali în 1943. După ce își ia licența în biologie la Universitatea din Moscova, lucrează în cadrul Institutului de Genetică. La sfîrșitul anilor ’70 se angajează consilier la Teatrul Evreiesc din Moscova și scrie scenarii de film. Primul său roman, Soniecika (1995; Humanitas Fiction, 2019), îi aduce instantaneu notorietatea, fiind nominalizat pe lista scurtă la Premiul Booker pentru Literatura Rusă și recompensat cu premiile Médicis étranger și Giuseppe Acerbi. Următorul roman, Medeea și copiii ei (1996; Humanitas Fiction, 2019), îi sporește renumele cu o nouă nominalizare la Premiul Booker, pe care și-l adjudecă în 2001 pentru Cazul doctorului Kukoțki, roman încununat și cu Premiul Penne (2006). Înmormîntare veselă (1997; Humanitas Fiction, 2019), unul dintre cele mai apreciate romane ale autoarei, este tradus în peste douăzeci de limbi.

De același succes se bucură volumul de povestiri Fetițele (2002; Humanitas Fiction, 2013), precum și romanele Minciunile femeilor (2003; Humanitas Fiction, 2019) și Al dumneavoastră sincer, Șurik (2003; Humanitas Fiction, 2019), cîștigător a mai multe premii: Romanul anului 2004 în Rusia, Premiul Național pentru Literatură în China (2005) și Grinzane Cavour în Italia (2008). Daniel Stein, traducător (2006; Humanitas Fiction, 2011) a fost încununat cu premiile: Bolșaia Kniga (Marea Carte), Părintele Alexandru (Germania, 2008) și Simone de Beauvoir pentru libertatea femeilor (Franța, 2011). În 2010, Ulițkaia publică bestsellerul Cortul verde, tradus în română cu titlul Imago (Humanitas Fiction, 2016), iar în 2015, Scara lui Iakov (Humanitas Fiction, 2018).

Cărțile Ludmilei Ulițkaia s-au vîndut pînă în pre­zent în peste trei milioane de exemplare. În 2013 i s-a acordat distincția Officier de la Légion d’honneur, în 2014, Premiul de Stat al Austriei pentru Literatură Europeană și în 2020, Premiul Siegfried Lenz.

***

Cazul doctorului Kukoțki (fragment)

Faţa i se crispă, scoase un geamăt – se dusese totul pe apa sîmbetei. Ieşi din dormitor fără să scoată o vorbă, intră în cabinet, scoase din spatele jaluzelei sticla neîncepută şi o destupă… Bău din ea. Şi zîmbi – asta era răzbunarea uterului bolnav, plin cu puroi, scos de el acum zece ani. Nemernicul.

Nu ştia cum de‑i veniseră în minte cuvintele prosteşti, aruncate la mînie, la supărare… Cum de‑i trecuse prin cap să‑i spună că nu e femeie? Ea, care era culmea feminităţii, perfecţiunea întruchipată. Totul era pierdut. Pierdut. Mai bău jumătate de pahar, îşi dădu seama că acum n‑o să poată adormi. Scoase din sertarul de jos al biroului dosarul lui drag, pe care scria cu albastru PROIECT. Îl deschise. Citi prima pagină – numele lui Stalin figura de două ori. Îl trecură iar fiorii.

„Cum de m‑am strecurat prin viaţă folosind tot felul de subterfugii ca să trăiesc fericit într‑o mare eroare pînă la bătrîneţe, să mă cred om de treabă?“, îşi puse întrebarea dură Pavel Ale­kseevici. Scoase pagina din manuscris, o împături în patru şi o rupse de două ori. Bucăţelele rupte cu grijă le aruncă la coşul pentru hîrtii. Citi manuscrisul pînă la capăt – numele conducătorului nu mai era menţionat. Căscă, scutură din cap, dar nu reuşi să scape de scrîşnetul respingător din suflet. Şi îşi dădu seama că nu avea altceva de făcut decît să doarmă.

Nu‑şi mai deranjă soţia. Şi tot aşa nu mai încercă să întoarcă pe toate feţele starea jalnică a lucrurilor.

Episodul din ultima noapte, nepotrivit deloc cu imaginea pe care şi‑o făcuse Elena despre soţul său, nu schimbă de fapt nimic: ofensa era atît de mare, încît nu avea putere să întreprindă ceva. Cuvintele spuse de el la mînie păreau să‑i fi omorît orice dorinţă, păreau să‑i fi otrăvit chiar sufletul din care se năştea nevoia de a fi atinsă cu blîndeţe, de a fi mîngîiată, nemaivorbind de nevoia de a face dragoste.

Supărarea nu‑i era nici mai mare, nici mai mică, îi pătrunsese în adîncul sufletului, şi acum trăia cu ea, aşa cum trăiesc oamenii ani îndelungaţi cu aluniţa de pe faţă sau cu lipomul.

Chiar şi la înfăţişare Elena începuse să se schimbe: slăbise, se ascuţise. Mişcările rotunde, încete, molatice, uşoara înclinare a capului în timp ce şi‑l întorcea, obiceiul de a se aşeza în fotoliu sau pe canapea ca pisica, mulîndu‑şi corpul ca să se potrivească în orice loc mobilat, acea plasticitate naturală, proprie numai ei, de care Pavel Alekseevici era mereu atras – totul dispăruse.

Hainele care i se potriveau atît de bine – gulerele rotunde, mînecile încreţite şi decolteurile nevinovate care‑i scoteau în evidenţă talia puţin ofilită, dar înaltă – deveniseră demodate la vremea aceea, şi se apucă însufleţită să le modifice pentru cele două fete, reajustîndu‑şi rochiile deschise la culoare, cu floricele, cu ghirlande şi bucheţele de flori, şi cumpărîndu‑şi pentru ea un costum de vară şi unul de iarnă, căpătînd în felul ăsta înfăţişarea unei profesoare de şcoală.

Cînd stătea duminica la masă împreună cu familia, Pavel Alekseevici, aşezat lîngă soţie, simţea un miros anume – prin mirosul greu de prăjeală venit de la mîncarea simplă pregătită de Vasilisa îşi făcea loc unul nou, pătrunzător: de la Elena venea iz de văduvie în locul parfumului de flori de odinioară al trupului ei. Mirosea Elena a praf şi a untdelemn aproape ca Vasilisa, numai că la Vasilisa se adăuga mirosul de sudoare amestecat cu cel de haine vechi, slinoase… El îşi întorcea privirea de la soţie, se uita cu plăcere la Tania şi‑i zîmbea – o minune de fată, e maică‑sa întreagă, e Lenocika… Lenocika din trecut…

Perioada fericită a căsniciei lor luase sfîrşit. Rămăsese acum doar o simplă legătură conjugală cum o au toţi, ba poate mai bună decît a multora. Mulţi o duc şi ei cumva, de la o zi la alta, de la un an la altul, neştiind ce‑i bucuria, fericirea, ci numai rutina cotidiană.

Îşi dădeau seama amîndoi că niciodată, dar niciodată, nu vor mai pluti purtaţi pe apa fericirii cum plutiseră în cei zece ani…

Privirea Elenei se împiedica mereu de Toma, fetiţa pirpirie cu deprinderi rele de mic rozător, blîndă, supusă, vrednică de milă, vinovată indirect de distrugerea familiei, care o întrista mai mult decît toate nenorocirile trăite de ea – moartea părinţilor, a bunicii, a soţului – şi atîrna mai greu decît boala şi războiul. Era imposibil de trăit cu ea, dar la fel de imposibil era să se despartă de ea, s‑o trimită la rude, s‑o dea la casa de copii. Vasilisa mormăia încetişor, parcă vorbindu‑i peretelui:

— Ai crezut că‑i floare la ureche? Nu‑i simplu… Fii bună, îndură acum… O‑ho‑ho… Asta nu te mîntuie…

La ce păcate ale Elenei se gîndea ea? Socoteala Vasilisei nu era una obişnuită şi nici simplă, dar dincolo de ea se afla un adevăr ciudat, poate prostesc, dar adevăr.


Primul caiet al Elenei

Viaţa mea e atît de neînsemnată, eu însămi sînt atît de neînsemnată, încît nu mi‑ar fi trecut niciodată prin minte să notez unele lucruri, dacă n‑aş sta din ce în ce mai prost cu memoria. Are nevoie să fie alimentată din afară: cu mirosuri, cu sunete, cu obiecte care să trezească amintirile, cu indicii şi trimiteri… Să existe măcar caietul ăsta în care să mă uit şi să‑mi amintesc atunci cînd ea mă va lăsa de tot. Ce lucru ciudat, te maturizezi, ai mai multă minte, şi evenimentele din trecut capătă un alt sens, mai multă profunzime, mai mult rost în ordinea lui Dumnezeu, şi‑ţi vine să sapi în propria viaţă, cum dezgroapă arheologul straturile adînci, ca să pricepi ce se întîmplă cu tine, cu viaţa ta. Încotro o ia, ce lasă să se înţeleagă din ea. Nu‑mi dau seama, nu ştiu. Mintea mi‑e ca o ceaşcă de porţelan toată crăpată, asta‑i groaznic. Gîndurile mi se amestecă, se pierd, le caut urma mult timp. Dau peste cîteva resturi. Cîteodată chipul unui om începe să existe separat de numele său. O rudă, o cunoştinţă ştiută de mulţi ani – o recunosc, dar numele mi‑a sărit din minte şi oricît m‑aş zbate, nu mi‑l amintesc. Şi invers – ţin minte numele, dar nu persoana care‑l poartă.

Notez mereu – să nu uit asta, asta. Pierd listele, peste una am dat nu demult şi pur şi simplu m‑am speriat, ce ortografie! Ba o literă lipsă, ba silabe despărţite prost.

În adîncul sufletului am o bănuială, că mă paşte o boală cumplită. Am scris‑o cu mîna mea şi m‑am convins acum definitiv. M‑am cutremurat. Nimeni dintre rudele mele n‑a avut aşa ceva. Doar sora mai mare a bunicii a dat în mintea copiilor la bătrîneţe. E groaznic, înseamnă că viaţa trăită pînă atunci n‑a avut nici un rost. Dacă omul uită ce‑a trăit, îşi uită părinţii, copiii, iubirea, bucuriile, oamenii pe care i‑a pierdut, atunci de ce a trăit? Zilele trecute mi‑am amintit de bunica Evghenia. Dar iată că nu mi‑am amintit numele ei după tată. L‑am uitat cu totul. Am fost tare amărîtă. A doua zi a ieşit singur la suprafaţă – Evghenia Fiodorovna.

Trebuie să‑mi notez totul. Pentru mine. Şi poate pentru Taniecika. Acum e în perioada în care se îndepărtează de noi. E ocupată pînă peste cap cu învăţătura, vrea să ajungă biolog, e foarte apropiată de tatăl ei. S‑au iubit întotdeauna. Numai că el n‑o simte cum o simt eu. Cînd o doare capul sau burta, ştiu exact cum o doare… N‑are nici o importanţă pentru mine că pe Taniecika pare să n‑o intereseze viaţa mea, că e ataşată mai mult de taică‑său. Sînt convinsă că va avea nevoie de mine. Are şi ea nevoie să ştie tot ce ştiu eu. Nu numai marile evenimente au importanţă. Oricît ar fi de ciudat, micile întîmplări capătă o mai mare însemnătate pe măsură ce te îndepărtezi de ele. Mai ales visele… Am avut întotdeauna vise atît de grăitoare, încît amintirile şi visele din copilărie mi se încurcă în minte şi nu mai sînt sigură care din­tre imagini e cea rămasă din viaţa reală şi care mi s‑a arătat în vis… Taniecika trebuie să afle nimicurile vieţii mele pînă ca ele să dispară din capul ăsta uituc. De exemplu, cred că‑mi amintesc bine cum am făcut primii paşi: sînt singură într‑o cameră foarte mare, îmi sprijin spatele de un divan îmbrăcat în catifea verde. Mă gîdilă cînd o pipăi. În faţă, în diagonală, se află o sobă albă de teracotă, vreau s‑o ating. E netedă, mă atrage ca un magnet. Îmi adun forţele. Mi‑e foarte frică. Mă tem să păşesc nesprijinită de mîna cuiva, dar pot să alerg. Strîng din pleoape, mă desprind de divan şi alerg. Aproape că zbor. Îmi sprijin mîinile de cahle. Sînt neaşteptat de fierbinţi. Scot un ţipăt. O femeie uriaşă, mustăcioasă, cu faţa încruntată, apare nu ştiu de unde şi mă prinde de mîini… Unde s‑a întîmplat asta? Mai degrabă la Moscova, în casa bunicii. Mama zicea că am început să merg devreme, pînă să împlinesc un an. Poate să aibă amintiri un copil la vîrsta asta? Sau am visat? N‑am pe cine să întreb…

Tatăl meu, Gheorghi Ivanovici, om deosebit, plin de fantezie, avînd talentul rar de a insufla ideile noi, filozof pe cont propriu, a fost din tinereţe un revoluţionar înfocat, se cunoştea chiar şi cu teroriştii, dar s‑a îndreptat spre tolstoieni după evenimentele din 1905. De cînd devenise tolstoian, împărtăşea alte idealuri, munca pămîntului devenise religia sa. N‑a mai locuit la oraş, or­ganiza pe alte pămînturi comune agricole tolstoiene, care aveau să decadă una după alta, în afară de ultima, aceea din satul Troparevo.

Tata era la tinereţe un bărbat foarte frumos. Avea nasul coroiat şi ochii negri, strălucitori, aici îşi spunea cuvîntul adaosul de sînge grecesc sau caucazian. Mama, dimpotrivă, în fotografiile din tinereţe nu era aşa frumoasă – avea faţa plinuţă, ochii mici, nasul ca un cartof. Cînd s‑a mai maturizat, iar eu am început să‑mi dau seama de unele lucruri, arăta mult mai frumoasă. Slăbise mult, i se precizaseră trăsăturile feţei, avea o figură care ţi se întipărea în minte. Tata avea fire pătimaşă, discuta aprins, se supăra cînd era contrazis, îi sărea ţandăra, dar avea suflet bun. Mai bine spus, era complet dezinteresat. Era un adevărat om al viitorului, din cîte îmi dau seama. Prin natura lui, avea ceva în comun cu P[avel] A[lekseevici]. Nu se gîndea la binele lui şi chiar nu ştia, pare‑se, ce înseamnă asta. Era gata să‑şi dea şi haina de pe el. În afară de cărţi nu avea însă nimic, iar biblioteca şi‑o transformase într‑un bun comun. Avea şi el scrierile lui cu ceva înflorituri şi un îndreptar, Cărţile despre obştea ţărănească al lui Gheorghi Miakotin. Profesa nonviolenţa cu înflăcărare şi vehemenţă, aşa cum le făcea pe toate. Acum pot să‑l judec la rece – era adeptul nonviolenţei în viaţa socială, dar acasă era un despot de temut. Avea mare putere de convingere, îi molipsea pe mulţi cu ideile lui – asemenea lui Tolstoi, avea mulţi discipoli şi adepţi. Cred că mama era victima farmecului său personal. Îl urma peste tot, avea mare încredere în el. El îşi schimba convingerile cît ai bate din palme, dar mama nu izbutea să‑l ajungă din urmă. Ea trata totul cu superficialitate, important rămîne faptul că‑l iubea nemăsurat de mult şi că de dragul lui şi‑a schimbat viaţa la oraş, unde era o modestă profesoară de muzică, cu viaţa la ţară. În sat nu mai preda muzica, în schimb pregătea caşă pentru zece oameni, făcea curat, mulgea vacile. Învăţase să facă de toate. Munca nu era pe puterile ei, dar, de dragul tatei, punea mult zel în ce făcea şi voia să fie cel mai bun discipol al lui. Îl asculta în toate. Doar într‑un singur caz nu i s‑a supus – s‑a dus să nască la Moscova, la părinţi. Şi‑a lăsat la ei copiii pînă la adolescenţă. Am fost ultima, a treia. Tata s‑a supărat serios din cauza asta. Tolstoienii îşi creşteau copiii la ţară. A fost însă singurul caz în care mama nu l‑a ascultat. Pe mine m‑a crescut bunica pînă am împlinit patru ani, pe urmă m‑au luat de la ea la insistenţele tatei.

Odată cu colectivizarea, comuna agricolă a fost ţinta a numeroase acuzaţii şi atacuri, deşi se pare că era colhozul ideal, pe care bolşevicii intenţionau să‑l înfiinţeze în toată ţara. Fiindcă tata avea experienţă în organizarea comunei, i‑au propus în primul an al colectivizării să facă parte din conducere şi să organizeze el colhozurile. Tata a refuzat.

— Comunele noastre sînt înfiinţate prin liberul consimţămînt al oamenilor, şi voi propuneţi să fie înfiinţate prin forţă, cu de‑a sila. Asta nu se potriveşte cu principiile mele, aşa le‑a spus tata şefilor de la partid.

La început l‑au lăsat în pace, dar era clar că nu pentru mult timp. După ce au discutat şi au cîntărit lucrurile, cei din comună au hotărît să caute noi pămînturi, mai departe de centru, fiindcă satul Troparevo se afla foarte aproape de capitală. Au început căutările în 1930 şi în 1932, şi nu numai că au găsit locul, dar au şi ridicat primele case de lemn la poalele Altaiului. Înainte să se mute, mama l‑a implorat pe tata să mă lase la Moscova. Aveam cincisprezece ani, şi bunica a reuşit să mă înfieze. Am primit nu­mele de familie Neceaeva. Se pare că aşa am scăpat de arestare – intrînd în familia bunicii.

Viaţa alor mei în regiunea Altai, la Solonakcea, a luat o întorsătură urîtă. Nu i‑am mai văzut de atunci. Pe fratele Serghei l‑au chemat la armată, dar a refuzat din cauza convingerilor sale, nu voia să ţină arma în mînă. Tribunalul l‑a judecat şi l‑a condamnat la moarte. Semăna cu tata – era de neclintit. În schimb, fratele Vasia era moale, blînd, îl numeau „păstorul“. Era singurul dintre ei care iubea pămîntul cu adevărat, şi munca în agricultură, şi n‑o făcea însufleţit de nu ştiu ce teorii, ci din suflet. Vitele îl urmau supuse, ascultau de el.

Boul Mişka se ţinea după el ca un cîine. Vasenka s‑a înecat în Obi la cinci zile după ce primise ordinul de chemare în armată. A doua zi trebuia să se prezinte la centrul de recrutare. Se întîmpla în 1934. La scurt timp după aceea au fost arestaţi părinţii. I‑au condamnat la zece ani de închisoare fără drept de corespondenţă. Bunica a încercat să‑i găsească, a stat pe la tot felul de cozi pînă să înceapă războiul. Dar n‑a primit nici un răspuns. Credea în sinea ei că tata i‑a nenorocit pe toţi. Tolstoienii au dispărut, parcă intraseră în pămînt. Am fost pe strada Maroseika, unde se afla înainte o cantină pentru vegetarieni. N‑am recunoscut nimic. Nici editura lor nu mai era, nici cantina…

Voiam să spun însă altceva – am încă o imagine din copilărie: stau la o masă mare, în faţa mea sînt aşezate nişte ligheane uriaşe cu zmeură. Fiecare zmeură e cît oul de mare. Scot din fruct miezul gros şi alb, îl pun într‑o ceaşcă mare, iar pulpa o arunc în găleată crezînd că nu trebuie mîncată, că restul e de dat la gunoi. Şi că e de mîncat tocmai miezul alb, greu de mestecat. Miroase tare a zmeură, pare că aerul se colorează în roşu‑albastru strălucitor… Mi se învîrte în cap un gînd obositor, că tocmai resturile pot fi importante. E vis?

Şi am multe altele de felul ăsta. Ţin în mînă o strachină cu verdeaţă tocată pentru iepuraşi. Cei mai voinici se reped primii, cîţiva mai sfrijiţi nu pot ajunge la mîncare. Trebuie să‑i iau pe cei neputincioşi şi să‑i duc în altă cuşcă, ca să nu fie striviţi de cei voinici. Ăsta pare să nu fie vis. Dar poate să fie vis? Mi‑e greu să‑mi închipui că în comuna noastră agricolă oamenii îşi puteau permite asemenea fineţuri. Viaţa era foarte dură…

Toate nimicurile astea colorate încurcă puţin şi atenuează amintirile mele. Comuna agricolă din satul Troparevo, unde am trăit de la patru ani, se afla într‑o zonă suburbană a Moscovei, nu era mare, număra cu totul optsprezece‑douăzeci de oameni şi vreo zece copii de vîrste diferite. Aveam şcoală. Am învăţat să citim după abecedarul lui Tolstoi. Primele cărţi au fost, bineînţeles, cărţi tolstoiene. De exemplu, despre sîmburii de prună: nu‑i frumos să spui lucruri neadevărate. Despre blidul de lemn al bunicului: să te porţi frumos cu rudele. Mîncare era puţină, dar era împărţită în porţii egale. Cînd se întîmpla să fie mai multă, ţi‑era ruşine să iei o porţie mai mare.

De mic copil ţin minte Învăţătura lui Cristos povestită pentru copii. Evanghelia am citit‑o mult mai tîrziu, la bunica. E puţin spus că oamenii din comună îl iubeau pe Tolstoi, îl divinizau. Copil mic fiind, mă săturasem de el ca de mere acre. E de rîs ce spun, i‑am citit romanele abia după război – atît de mult mă îndopaseră în copilărie şi adolescenţă cu articolele şi cugetările lui, încît n‑am luat în mînă pînă tîrziu nici Cazacii, nici Anna Karenina, nici măcar Război şi pace.

Dar nu despre asta vreau să scriu, ci despre altceva. De la o vîrstă fragedă mi se întîmplă uneori să mă desprind de lumea obişnuită. Cred că mulţi păţesc aşa ceva, dar, din cauza dificultăţii de a relata asemenea întîmplări pentru care lipsesc cuvintele şi noţiunile din limba noastră săracă, nimeni nu încearcă să împărtăşească altora propria experienţă. Am observat de multe ori cum copilul se opreşte deodată în timp ce se joacă, are privirea pierdută, se uită în gol şi‑n clipa următoare îşi reia jocul cu camionul sau îşi îmbracă păpuşa. Se desprinde de lume. Sînt convinsă că tuturor le e cunoscută această stare de încremenire, legată de pier­derea simţului timpului. Oare pot s‑o descriu, cu atît mai mult cu cît nu sînt scriitoare? De ce mi se pare că e important să încerc s‑o fac? Poate fiindcă am încetat să mai am încredere în memoria mea, care mă păcăleşte mereu.

Cel mai cumplit lucru pe care l‑am trăit, imposibil de descris, e trecerea graniţei. Vorbesc despre graniţa dintre viaţa obişnuită şi celelalte stări trăite de om, imposibil de explicat, cum e moartea. Poate vorbi despre moarte cel care n‑a murit puţin? Mie mi se pare că murim puţin de fiecare dată cînd ne desprindem de viaţa obişnuită. Îmi place mult meseria de desenator tocmai fiindcă are reguli precise pe care, dacă le urmezi, poţi construi orice. Ai cheia cu care poţi trece de la o proiecţie la alta. În cazul la care mă refer, trecerea se produce, dar nu se ştie după ce lege, şi lucrul ăsta e îngrozitor.