Editura Humanitas vă prezintă un fragment din volumul recent apărut Scrisori către Luciliu de Seneca, în traducerea lui Gheorghe Guțu, cu o introducere de Dionisie Pîrvuloiu.

„Una dintre marile cărţi despre condiţia umană.“ – Gabriel Liiceanu

„Pe bună dreptate s‑a spus că Seneca este cel mai modern scriitor latin. Cele 124 de scrisori către prietenul său Luciliu, guvernatorul Siciliei, alcătuiesc un tratat de morală pentru uzul posterităţii. Deschizînd această carte scrisă acum două mii de ani, nu putem ocoli întrebarea dacă posteritatea ne mai cuprinde și pe noi. La ce bun să mai citim niște epistole cu temă morală? Ce ne mai poate învăţa astăzi filozoful care a fost profesorul tînărului Nero, ba chiar a guvernat Imperiul în vremea lui? […]

Cititorul de azi poate găsi în aceste epistole de acum două mii de ani un prototip superior al cărţilor de dezvoltare personală. Stoicii au fost printre primii care au alcătuit asemenea reţete de viaţă, pentru eliberarea de angoasă și grijă, căutînd să confere motivaţie și sens atît activităţii umane, cît și împrejurărilor neașteptate ale vieţii. Cum să avem mai multă încredere în forţele proprii? Cine sîntem? Care e secretul vieţuirii în armonie?

Alături de alţi autori stoici, Seneca a devenit o mină de aur pentru cărţile motivaţionale și de dezvoltare personală din zilele noastre.“ Dionisie Pîrvuloiu

Lucius Annaeus Seneca (sau Seneca cel Tînăr), om de stat, filozof și scriitor latin, s-a născut în anul 4 î.Cr. la Corduba (azi Córdoba), în provincial romană Hispania. În pofida unei sănătăţi precare urcă destul de repede în ierarhia politică a unei Rome marcate de regimuri tiranice și represive. Cîștigă și faimă literară, scriind tragedii și tratate cu caracter filozofic, literar și știinţific. Este, pe rînd, condamnat la moarte de Caligula, apoi de Claudius, exilat opt ani în insula Corsica, apoi numit pretor și preceptor al tînărului împărat Nero. Timp de alţi opt ani Seneca va fi adevăratul conducător al Imperiului Roman – o perioadă de pace și prosperitate.

Treptat, relaţiile sale cu Nero se răcesc, iar acuzaţiile și calomniile se înmulţesc, acestea insistînd pe contrastul dintre imensa bogăţie a lui Seneca și nobilele precepte stoice pe care le promova. În anul 65, în urma descoperirii unui complot împotriva lui Nero, în care ar fi fost implicat și Seneca, filozoful este obligat să se sinucidă. Dintre operele sale cele mai importante amintim: De brevitate vitae (Despre scurtimea vieţii), De providentia (Despre providenţă), Quaestiones naturales (Problemele naturii), De vita beata (Despre viaţa fericită), De ira (Despre mînie), tragedii ca Fenicienele, Hercule furios, Troienele, Medeea, pamfletul Apokolokyntosis divi Claudii (Prefacerea în dovleac a împăratului Claudius).

***

Scrisori către Luciliu (fragmente)

Viaţa noastră este legată de a tuturor. Nu poate fi fericit cineva care se uită numai la dînsul și care aduce toate lucrurile spre interesul lui: trebuie să trăiești pentru altul, dacă vrei să trăiești pentru tine. Această comunitate, respectată cu grijă și sfinţenie, care ne unește pe toţi unii cu alţii și creează un drept comun întregii omeniri, contribuie foarte mult la întărirea acelei comunităţi mai strînse dintre prieteni, despre care vorbeam. Căci cine se simte în multe privinţe legat de oameni, de-un prieten este legat întru totul.

Aceasta, o, Luciliu, dragul meu prieten, aș prefera să mi se arate de către gînditorii ăștia subtili – datoriile mele faţă de un prieten, și faţă de toţi oamenii – decît în ce sensuri se înţelege cuvîntul „prieten“ și cît de numeroase sînt înţelesurile cuvîntului „om“.

Iată, înţeleptul și nebunul apucă aici pe căi deosebite. De partea cui mă dau? În ce parte-mi poruncești să merg? Pentru unul orice om este un prieten, pentru celălalt prieten nu înseamnă și om; unul își face un prieten, celălalt se face el prieten cuiva. Asta înseamnă să sucești cuvintele și să împarţi silabele.

                                                                       *

De ce ne amăgim? Răul de care suferim nu-i în afara, ci înăuntrul nostru, în măruntaiele noastre chiar. Tocmai fiindcă nu știm că sîntem bolnavi, de aceea ne însănătoșim atît de greu. Dacă am începe să ne îngrijim, cît timp ne-ar trebui ca să scăpăm de răul atîtor boli? Dar acum noi nici măcar doctorul nu-l chemăm, care-ar avea mai puţin de lucru, cît boala-i la început. Sufletele tinere și neștiutoare ascultă de cel ce le-arată drumul cel drept. Nu este un om care să revină mai greu la calea naturii decît cel care fuge de dînsa. Nouă însă ne e rușine să-nvăţăm a fi înţelepţi. Dar, pe Hercule, dacă ne e rușine să căutăm o călăuză, nu e nici o speranţă că binele acesta atît de mare s-ar putea revărsa asupra noas- tră printr-o întîmplare: trebuie să ne ostenim. Și, la drept vorbind, osteneala nu e atît de mare, dacă vom începe, așa cum spuneam, să ne modelăm și să ne îndreptăm sufletul mai înainte ca răutatea să se învîrtoșeze. Dar nici în faţa răutăţii învîrtoșate nu mă dau bătut, căci nu există boală sufletească pe care munca statornică și continuă, precum și o îngrijire atentă să n-o înfrîngă.

                                                                       *

La om, care este lucrul cel mai bun? Raţiunea. Printr-însa el este superior celorlalte vieţuitoare, printr-însa vine îndată după zei. Așadar, raţiunea desăvîrșită este binele propriu omului; celelalte însușiri îi sînt comune cu animalele și cu plantele. Este puternic? Dar și leii sînt. Este frumos? Dar și păunii sînt. Este iute? Dar și caii sînt. Nu mai spun că în aceste însușiri toţi îl depășesc. Dar nu mă interesează ce însușire are el în cel mai înalt grad, ci care e însușirea proprie lui. Are trup? Dar îl au și copacii. Are un impuls și o mișcare voluntară? O au și fiarele, o au și viermii. Are glas? Cu cît nu-i mai puternic cel al cîinilor, mai ascuţit cel al vulturilor, mai profund cel al taurilor, mai dulce și mai mlădios cel al privighetorii!

Ce este propriu omului? Raţiunea. Această raţiune, dreaptă și desăvîrșită, face întreaga fericire a omului. Prin urmare, dacă orice lucru este demn de laudă, atunci cînd își desăvîrșește calitatea proprie și ajunge pînă la limita impusă de natura sa, și dacă însușirea proprie omului este raţiunea, el este demn de laudă și atinge limita impusă lui de către natură dacă-și desăvîrșește raţiunea.