Cum ar fi ca mai multe grădini din București să fie deschise publicului? În ajun de Sînziene, Grădina Interioară a Școlii Centrale a devenit neîncăpătoare pentru oamenii veniți să se bucure de ea, la evenimentul organizat de ARCEN. Arborii sînt decorați cu panglici, fetele sînt îmbrăcate în ii și toate poartă coronițe de flori în păr. Se dansează în jurul frasinului plantat în grădină în 1891, oamenii ascultă muzică și scrisori de dragoste și dor. Peste tot miroase a flori de cîmp. Grădina e cu adevărat vie. Pentru cine dorește să le (re)vadă, aici sunt scrisorile primite de la scriitori contemporani pentru seara de Sînziene. (C. Ş.)

 

Bună seara, drago,

 

Probabil că te întrebi ce m-o fi apucat să-ți scriu acum, după atîția ani. Drept să-ți spun și eu mă mir, în principiu, că o fac. Probabil fiindcă mai sper încă să te găsesc într-o cu totul altă stare decît cea în care erai atunci cînd ne-am văzut ultimele dăți. Și pentru că dacă într-adevăr ar fi așa, hai să zicem că sper ca de data asta să mă înțelegi, dacă nu exact, cel puțin un pic mai bine decît atunci cînd a intervenit ruptura. M-aș simți mai împăcat cu mine, dacă ai reuși asta. Și presupun că și ție ți-ar veni mai ușor să îți revezi amănuntele vieții tale, mai ales cele ale perioadei în care am fost împreună, pentru că, totuși, a durat aproape cinci ani. Cinci ani în care te-am iubit, Pitic, orice ai crede tu.

Desigur că trăiam în lumi destul de diferite, fiecare dintre noi într-a lui. Numai că în timp ce a mea era cu mult mai largă, cuprinzînd o mulțime de lume - de fapt, toată lumea -, a ta era ușor numărabilă, axată în special pe trei categorii majore, cîteodată distincte: tu, doctori și pacienți. O lume rătăcită, singuratică și întunecată, petrecîndu-se regulat, cu o precizie înspăimîntătoare, din doi în doi ani, pe muche, în spitale, în clinici neuropsihiatrice. Am încercat tot ce am putut în acel timp pentru a te extrage din lumea aceea a ta și a te aduce nu într-a mea, ci a tuturor oamenilor sau a majorității lor de pe pămîntul ăsta, la soare și iubire. Am încercat să îți trezesc simțurile adormite, să te scot din carapacea ta și să-ți fac cunoștință cu oamenii, obiceiurile lor, anotimpurile, astrele, marea, scoicile și, în final, cu mine. Trebuie să recunosc că nu am reușit, deși n-am renunțat o clipă, în toată perioada aceea, la lupta surdă cu întunericul din tine, încurajat poate și de faptul că de multe ori el se transforma într-o fetiță albastră și cristalină, o fetiță tristă și visătoare însă mereu cu sufletul departe. Într-un final te-am simțit înstrăinîndu-te și depărtîndu-te cu totul de mine. Nu au avut succes toate încercările mele de a te opri și de a te întoarce din drum. Mi-ai lăsat un sloi în inimă care, după cum poate se simte, mă mai doare și acum. O vreme am mai putut comunica, sporadic, apoi ai tăiat orice cale de comunicare, dispărînd cu totul în lumea ta sumbră și ciudată, ca și cum nici n-ai fi existat vreodată.

Apoi au tot trecut ani. Încet încet mi-am revenit și m-am pus pe picioare. Ieri, scotocindu-mi prin cărți și manuscrise, în căutarea unei lucrări, am dat din întîmplare peste un dosar albastru pe care nu scria nimic și nici nu mi-l aminteam. Curios, l-am deschis. Așa am dat peste manuscrisul acelui volum pe care nu cred că aș avea dreptul să îl public vreodată fără consimțămîntul tău, ba chiar cred că nu ar trebui publicat vreodată. Regăsind acele foi îngălbenite de vreme și recitindu-le m-a cuprins o stare extrem de ciudată, făcîndu-mă să mă simt și intrus, dar și prizonier. Cartea aceea, care și-ar fi dorit să trăiască și să apară în lume, avîndu-l ca autor pe iubitul tău din acea vreme și ca personaj pe tine - sub numele de Copilul cu Fluturi Galbeni și cu Dinte de Lapte - ar fi urmat să cuprindă, pe lîngă două texte extrem de scurte scrise de tine, povestirile tale - care erau ba întîmplări, ba gînduri, ba vise blînde, ba coșmaruri care ar fi șocat pe oricine -, cînd jucăușe, cînd tandre, cînd triste, cînd abominabile și atroce, așa cum le-am simțit și cum mi le-am imaginat eu, atunci, la vremea aceea. Toată povestea noastră mi s-a derulat cu repeziciune în doar cîteva minute. Copleșit, mi-am spus că trebuie să-ți scriu, chiar dacă habar nu am dacă scrisoarea asta va ajunge vreodată la tine. Și iată, am reușit să o scriu iar acum am s-o închei aici, cu un mic poem din acel volum care nu va apărea niciodată și în care, evident, ai să te recunoști:

respiraţie

(dorinţa. o şapcă pleoştită)

eu nu vreau să mă fac o tanti

cu poşetă.

eu vreau să mă fac un băieţel cu pistrui.

cu bretele.

cu şapcă gogonată;

sau pleoştită.

care să adune pisicuţe negre

împrejurul mîinilor lui.

Foto: Alberto Groşescu