Astăzi este Ziua Naţională a României, o zi în care sentimentele cele mai fierbinţi vor emana de-a lungul şi de-a latul ţării ca nişte aburi, manifestîndu-se, prin patosul oratoric al unora, în maxima lor efervescenţă creatoare. Se vor reitera, cu această ocazie, multe clişee, din care vor răzbate iubirea faţă de patrie, mîndria de a fi român, plăcerea de a afişa fotografii de efect în costumul naţional şi dorinţa ca, în această zi specială, să fie lăsată deoparte politica, deşi aluziile sau chiar trimiterile directe la corupţie şi politicieni corupţi vor fi numeroase.
Se vor rosti citate elocvente aparţinînd marilor figuri istorice ale naţiunii, se vor auzi discursuri sobre care vor plictisi pe cei mai mulţi, se vor depune coroane de flori, iar parada militară va lua, ca de fiecare dată, ochii celor mici, care vor flutura extaziaţi steguleţe tricolore ce vor fi imortalizate la televizor de către nenea reporter în reportaje amuzante, în care copii de 5-6 ani vor fi întrebaţi dacă le-a plăcut ce au văzut, dacă au venit cu tati sau bunicul şi dacă ştiu ce se sărbătoreşte în această zi. Se vor relua aceleaşi idei expirate care vor accentua cu năduf patriotic că, din banii pe parada militară, s-ar fi putut cumpăra aparatură modernă pentru o maternitate şi vor apărea aceleaşi glumiţe referitoare la tehnica militară, care e aşa şi pe dincolo, cu corolarul că ruşii, numai să strănute, şi ne vor face praf şi pulbere.
Da, vor fi multe clişee ce se vor repeta. Însă, peste toate, va pluti o vagă emoţie, băltită prin oala cu sarmale şi paharele cu vin, că aparţinem unei comunităţi care, de-a lungul mileniilor, şi-a conturat o identitate naţională fermă şi un destin istoric aparte, în ciuda dispunerii geografice nefavorabile care, nu-i aşa, ne-a plasat la „confluenţa intereselor marilor imperii”, iar pentru cîteva ore, cel puţin, românul, hrănit cu optimismul şi exultarea specifice acestei zile, va avea impresia că ideea de dreptate, moralitate şi echitate socială va triumfa în ţara lui şi că ea se va preschimba într-o fortăreaţă a minţii şi spiritului românesc.
Cum inclusiv ce am scris pînă acum va fi spus, sub o formă sau alta, de către alţii, mai departe voi renunţa a mai face comentarii pe marginea semnificaţiei acestei zile şi vă voi prezenta cîteva persoane anonime, despre care rareori veţi citi undeva, dar care au fost, cînd România a făcut apel la ei, românii de care ţara a avut nevoie.
Ion Dobran
General-locotenentul (rtr.) Ion Dobran, în vîrstă de 98 de ani, este singurul pilot rămas în viață care a participat la cel de-al Doilea Război Mondial.
A fost comandantul Escadrilei 48 Vînătoare (albastră) din Grupul 9 Vînătoare. A participat la 340 de misiuni, 74 de lupte aeriene și a avut 8 victorii aeriene confirmate, 2 probabile și un avion distrus la sol. A fost doborît de trei ori, scăpînd cu viaţă fără răni grave.
Pe front, a participat în perioadele aprilie 1942 – august 1943 și octombrie 1943 – mai 1945, la Mariupol, luptînd împotriva aviației rusești, la Ploiești, luptînd împotriva aviației de bombardament americane, şi în Cehoslovacia, luptînd împotriva Germaniei.
A fost îndepărtat din Armată în 1952 pe motiv că tatăl soției, fiind profesor de matematică și autor de manuale, a fost considerat burghez.
Damian Ursulescu
Plt (rtr.) Damian Ursulescu, în vîrstă de 95 de ani, ultimul veteran de război participant pe front cu Regimentul 5 Roşiori – Instrucţie Lugoj, a fost mitralior, rănit de două ori, fiind decorat atît de români, cît şi de sovietici.
Mare parte din viața sa, a locuit într-un sătuc de la poalele munților Poiana Ruscă – Fărășești, județul Timiș, şi s-a ocupat de creșterea animalelor. Damianl Damian este văduv de mulți ani, are 2 copii, 5 nepoți și mai mulți strănepoți și stră-strănepoți!
Va fi avansat la gradul onorific de sublocotenent în retragere, de Ziua Naţională a României.
Ştefan Grosu
Sublocotenent (rtr.) Grosu Ştefan, în vîrstă de 96 de ani, a plecat pe front în ianuarie 1944, încorporat servant la tun în Regimentul 3 Artilerie Antitanc de la Brăila, cu care a ajuns pînă în Cehoslovacia, la Brno. Mergeau şi 40 de kilometri pe noapte pentru ca ziua sa poată staţiona, pîndind blindatele inamice.
„În vreme de război mîncam arpacaș, eram echipați doar cu veston și pantalon, fără nimic pe dedesubt și nu ne spălam cu lunile.”
Tunurile cu care luptau erau trase de cai, care, din cauza gerului, au murit pînă s-a terminat războiul. Cînd caii mureau, un soldat era numit să-i jupoaie pielea și să o păstreze. Mîncarea consta într-o singură pîinică pe zi. O împărțea în trei bucăți, dar de foame mînca tot pînă la prînz, apoi răbda. Uneori mai primeau de la săteni cîte o găleată de cartofi, pe care îi mîncau cruzi.
La terminarea războiului, s-a întors în România pe jos. În noiembrie 1945, a ajuns la unitatea din Brăila. Nu mai avea haine civile. A primit o pereche de pantaloni si un veston pătat de sînge.
În 1946, singur, fără un ban şi fără un acoperiş deasupra capului, a ajuns, printr-un unchi, la spitalul „Grigore Alexandrescu”, unde i s-a oferit un loc la aprovizionare. Apoi a fost paznic de noapte. La angajare avea doar patru clase primare absolvite, însă, dornic să înveţe, a mai urmat încă trei clase de şcoală şi a învăţat să fie ghipsier.
A fost căsătorit 58 de ani, însă de şapte ani e singur. Nu are copii, dar se descurcă. Merge să-şi plătească facturile, se plimbă, lucrează în grădina din faţa casei, citește cărți și se bucură de viață. Este sănătos, poate nu mai aude așa bine, dar nu e supărat. „Dacă nu mă doare nimic, de ce să mă plîng?”
Deși nu se duce la biserică, e convins că „Dumnezeu a fost mereu de partea lui!”
Mitel Panaite
Sergentul (rtr.) Mitel Panaite, în etate de 102 ani, a luptat la Stalingrad, în bătălia de la Cotul Donului, în care au pierit peste 150.000 de militari români. Alţi zeci de mii au fost luați prizonieri de război. Mitel Panaite a fost rănit de două ori, prima oară la Odessa, în 1941, cînd era aproape să moară din pricina unei schije de proiectil care i-a ratat la milimetru inima.
,,Cu nemții ne-am pornit... Dar la 23 august a fost o amăgire. Ne-au zis să trecem din armata nemțească și să ne dăm cu rușii, contra nemților. Și am trecut în partea rușilor. Cum era în dreapta, noi am trecut în partea cealaltă. Și au rămas acolo cai, căruță”, povestește bătrînul într-un articol din Libertatea. „A fost o amăgire acolo. Că rușii nu au mai ținut seama că noi sîntem cu dînșii. Ne-au luat prizonieri de pe drum.” Aşa a ajuns într-un lagăr din Siberia, unde a intrat cu 90 de kilograme și a ieșit cu 37.
Mitel Panaite a participat şi la Primul Război Mondial. Nu pe front. Avea un an cînd prima conflagrație mondială a început și trei ani cînd România a intrat ea. Dar a văzut o scenă de război. Una în care o femeie își ia adio de la soțul ei chemat la oaste.
,Am fost la primul război cu mama. Pentru tatăl meu. Și atunci s-a întîmplat că el ieșea din ogradă. Mama l-a tras deoparte pe tata, au vorbit, s-au pupat și asta a fost. Du-te acasă. Și el s-a suit înapoi și s-a dus. Și am luat parte la Primul Război Mondial. Copchiluț de 3 ani.”
Vasile Cociorvan
Sublocotenentul (rtr.) Vasile Cociorvan, în vîrstă de 100 de ani, s-a născut pe 25 noiembrie 1917, acum nici o săptămînă.
A fost încorporat la data de 20 octombrie 1940 şi, cu excepţia a două perioade, prima, cînd s-a îmbolnăvit grav de tifos exantematic, la trecerea Nistrului, iar a doua oară, cînd, în luptele de la Cotul Donului, a fost rănit la umăr şi a trebuit să fie îngrijit într-un spital, a fost permanent pe front. După ce s-a însănătoşit, „m-am întors pe front, lîngă Odessa. La 23 august 1944 am plecat spre casă, dar ne-au prins rușii. Am plecat în prizonierat.”, spune într-un interviu din Libertatea.
A fost patru ani prizonier de război. L-au dus în lagărul de la Fălești, unde erau 17.000 de prizonieri, apoi a fost în Caucaz, unde, împreună cu ceilalţi deţinuţi, a construit cale ferată pînă în toamna lui 1948, cînd a fost eliberat. Restul vieţii a lucrat în agricultură. În 1949 s-a căsătorit cu Mădălina, cu care a avut opt copii, dintre care șapte sînt în viață. Are peste 30 de nepoți.
***
Acestea sînt cîteva poveşti foarte fragmentate – mult mai multe găsiţi în materialele lui Dragoş Sasu din Libertatea şi pe pagina de Facebook „Veteranii Armatei României” – ale unor români care şi-au iubit sincer ţara şi au dovedit acest fapt printr-un comportament demn şi, aş putea spune, totodată umil.
Nu au urlat în gura mare că sînt mîndri că sînt români, au îndurat mai multe decît vom îndura cei mai mulţi dintre noi şi şi-au făcut datoria faţă de România fără a se împăuna cu actele lor de eroism autentic şi fără a-şi asocia sentimentele faţă de ea printr-un hashtag cu iz patriotic.
Astăzi, rafinamentele tehnologice ale epocii în care trăim înlesnesc accesul la mijloace de comunicare mult mai eficiente. Cei pe care i-am menţionat, însă, sînt sigur, nici nu cunosc cum să folosească un telefon mobil. Nu mai spun să aibă pagină de Facebook. Ba, îndrăznesc să afirm, nici nu cred că au habar că sînt pomeniţi aici, fără a mai pune la socoteală că, date fiind vremurile excepţionale în care au trăit, nu se gîndesc că ceea ce au făcut ei merită respectul unei naţiuni.
Sînt oameni simpli, mare parte, dar ei definesc România adevărată pe care o cinstim astăzi. Mîine vor pieri şi va rămîne doar amintirea lor, amintire ce va fi pomenită numai în discursuri sforăitoare la care se plictisesc chiar şi cei care le rostesc. Vor pieri şi vom rămîne doar noi, noi, cei care locuim acum în România.
Iar mîine va fi o altă zi. O altă zi, cu alte griji şi aceleaşi probleme de ieri. Atunci, vom realiza – din nou – că mai trebuie să şi trăim în această ţară. La fel de chinuit, pentru cei mai mulţi dintre români. Într-un prezent ce pare un lent interludiu pe spirala coborîtoare către un întuneric dens, urît mirositor.
Aşa că, începînd de a doua zi, vom stîrni iar pe Facebook şi pe bloguri nori de praf sterili şi dispute savante intense, dar neconcludente.
Însă România reală nu e cea de pe Facebook, şi nici de pe Instagram, aşa cum nici noi nu sîntem.
România reală e conştiinţa fiecăruia dintre noi, o conştiinţă în care, la ora actuală, sărăcia şi ignoranţa sînt elementele esenţiale ce dau coeziune societăţii. Iar pînă ce această conştiinţă însumată nu va încorpora, în sistemul său etic, valori în care mîndria de a fi român va însemna şi curajul de a sta drept, atunci cînd eşti singur, în faţa celui care comite o nedreptate, vom cinsti, pe 1 Decembrie, o Românie care este prea puţin ce trebuie să fie.
