Stă să plouă. Cu: Irina Antonie, Ilona Brezoianu, Mădălina Craiu, Anghel Damian, regia: Lia Bugnar. Teatrul LUNI de la Green Hours.

Imaginați-vă o seară de vară. V-ați îmbăiat mai bine de un ceas, aveți părul înfășurat într-un prosop-turban, sînteți în halat și papuci. Deschideți geamul. Nori gri. Norii-tăciune, o știți de mic copil, mustesc a ploaie. Și-apoi, mai e ceva. Un zgomot alb, nedefinit, de parcă lumea s-ar clătina un pic, de parcă cineva, undeva deasupra tuturor, foșnește o pungă. Inspirați aerul înăbușitor, vă ghiciți o geană pe obrazul stîng. Lepădați prosopul. Serotonina scade, tîmplele transpiră ușor, colțurile gurii se ridează. Pe balconul garsonierei de alături, un trio de fete se ceartă. Tot e bine că a încetat foșnitura aia ciudată. O fi fost cutremur? Închideți geamul și oftați fără motiv. 

* * *

Adevărul e că v-ați pripit un pic cu baia – vă aflați la crepusculul unei miercuri cîinoase și tot mai aveți drumuri de făcut. Adevărul e că pielea dumneavoastră încă umedă și destinsă trebuie să încapă în blugi și teniși, în tramvaie și mașini, trebuie să se strîngă în sine, ca un burete în pumnul unui copil. Repede și „pe veselie”, cum ar spune zgubilitica Gena. Amplificați de vreo cîteva ori această senzație de pufăială vag resemnată și veți da nas în nas cu... vecinele de vizavi, cele cu garsoniera! În astă garsonieră locuiesc Gena, Peti și Cuce, trei chiriașe rău-platnice care gătesc un piure, așteptînd-neașteptînd venirea lui Paul, proprietarul apartamentului. Personajele noastre feminine au o himeră, un herpes și-un har, toate trei și astea trei la un loc: auzul fin. Ele aud răspicat și dansant ca pentru cele mai caraghioase interpretări festivaliere, încet și răsfrînt ca pentru surdina îndrăgostirii quid pro quo, și, cînd și cînd, moderat ori șerpuit, în cinstea sau rușinea tuturor miercurilor cîinoase care, așa îmbăiați și gata de culcare cum pretindem c-am fi, ne saltă obrazul și ne injectează ochii. În fine, ținînd seamă că nu-mi propun să descos ingeniosul mohair teatral pe care l-a împletit Lia Bugnar, vă las pe dumneavoastră să ronțăiți miezul nucii. Nu vă zic cît har au Irina Antonie, Ilona Brezoianu, Mădălina Craiu și Anghel Damian, așa fluizi, tonici, vulnerabili și musculari cum sînt. Ba mai mult, nu vă povestesc nimic despre piesa excelentă, fără burți, cioace și colțuri, nici despre regia onestă cu actorii și spectatorii de (la) Green, care, respirînd același rîs și plîns, își adulmecă lesne nesinceritățile. Nu e cazul aici. Aici nu se simte.

Bine, schimb vorba serioasă, altfel mi-e că „o iau pe miriște rău de tot”. Voiam, așadar, să vă descriu garsoniera. Cine știe, poate dați sfoară-n-țară după chiriași. Pe lat, garsoniera începe la piureul Genei și se sfîrșește în ochii privitorului de lîngă reșou, nesățios amant de-al locului. Lungimea încăperii ar fi trunchiul dintre scenă și cuierul „oficial”, cel în care o anume Julia Roberts (sînt mai multe) agață fîșurile, paltoanele, capele și redingotele „mușteriilor”. Dacă sînteți atent (sic!), vă veți ciocni de cel puțin alte două figuri care, întocmai ca cea dintîi, fac în sîc clișeelor despre teatru și artiști. Să le luăm după budoare. Budoarul cu hîrtiuțe și agoniseli este avanpostul poetic al unei Cleopatre coup de foudre interbelice, în timp ce budoarul cu sunete și lumini aparține liceenei mucalite cu nume predestinat, radiind șăgalnic și curios din „vastele ei apartamente”. Pe principiul bairamurilor din anii '90 – garsoniera rămîne fidelă epocii inaugurale – orele tîrzii sînt timpurii, chiria modică, ușa la perete. Încă un lucru. Musafirii și gazdele sînt două convenții de care se rîde cu spor. Mereu limbuți, locatarii (Gena, Peti, Cuce, Paul, Julia și toți ai ei, căci sînt multicei) ne arată, în măsură cotidiană, stofele din care se fabrică regretele, spaimele și fericirile izbind tavanul. E remarcabil cum, în lipsa vreunui conținut opulent-comic sau opulent-tragic (nu tu nunți bahice, nu tu războaie sau „să ne-amintim-uri” teziste despre revoluții cu ricoșeu în memoria colectivă), patina e atît verosimilă, cît și fantastică, demonstrînd că turația emoțională de miercuri seară poate cuprinde, fără nici o înghesuială garsoniericească, drama, musicalul, aluziile pop, niscaiva mărunțișuri, divagările senine și reîntoarcerile tumultoase. Într-un pariu pe cap sau pajură – dintr-un singur bobîrnac – garsoniera se înalță, ne cutremură, iese din Kansas și aterizează, ca pisica (norocoasă?), pe muchie. Iar noi îi sîntem spectatori. Aș! Mă iertați, greșesc la fel de fiecare dată. Din obișnuință. Sînt în contre-emploi folosind „spectatori”. Să mă explic. După reprezentația giuvaiericalei Stă să plouă, ciocăn și întreb la ușa care delimitează culisele de scenă:

– Se poate intra?

– Depinde! Cine e?!, aud vocea Genei.

– Un... spectator, bîjbîi eu.

– Cum? Care spectator?! Noi n-avem spectatori!, ripostează Gena imprevizibil, într-o maximă hlizeală burlescă, deschizîndu-mi ușa.

Și atunci am avut un stop-cadru. Spusese tot. Spusese firescul și bucuria de a fi acolo. Spusese incertitudinea teatrului independent, je ne sais quoi-ul unei călătorii în papuci, seara tîrziu, cînd ai prietenii la tine și vrei să pui de-un piure, dar n-ai cu ce. Da, cînd n-ai cu ce, cînd ești făcut baie, cînd ți-e lehamite și nu-știu-cum. Chiar, o mai fi deschis la non-stop? Spusese că lumea-i mereu în schimbare, ca orice „frumoasă-urîtă”, vorba dramaturgului care te ține de mînă, o anume Lia Bugnar (e una singură). Iar lumea, ce să vezi, se oprește o clipă. Fără preaviz și cam într-o doară, dar se oprește. (N-a fost nici un cutremur.) Se poate numi impas, se poate numi happy end. Și tu îi pipăi oprirea și plutești. Te poți numi fericit. Ești chiriaș la Green și lumea stă să plouă.