După 20 de ani de la moartea lui Emil Cioran, publicul autohton are ocazia să-l cunoască altfel pe marele eseist româno francez apatrid, într o carte apărută la un secol de la naşterea sa, prin aprigul intermediu al unei părţi destul de furioase din vocabularul şi ochii unei străine. Subintitulat roman, Cioran-tango este în fond o lucrare inclasabilă, situată la graniţa dintre eseu, jurnal, confesiune şi evocare neromanţată, oferind abia un pretext pentru rememorarea deceselor. Élisa Brune afirmă că l-a cunoscut pe Cioran la hotărîtoarea vîrstă de optsprezece ani, lăsîndu se bulversată de apetitul său pentru neant, în chiar momentul în care acesta se pregătea să-l înghită. Sentimentul vidului a zămislit vocea stuporii ce mocnea deja în străfundurile unei alte fiinţe. N-a putut rezulta decît un dans îndrăcit între autoare, Emil Cioran şi moartea însăşi. „Un tango sălbatic în trei.” Nefiind la mijloc vorba de un pact ficţional, întrucît nu vorbim despre un text imaginar, ci de nişte mărturisiri cît se poate de vii, cartea se împarte în opt capitole, cărora li se adaugă o bogată secţiune de note, cuprinzînd referinţe la opera lui Cioran (Œuvres, Gallimard, 1995), locuri în care traducerea a căutat, fireşte, să facă trimiteri la variantele româneşti (publicate de a lungul vremii de editura Humanitas), respectiv la bibliografia clasică de-acum. Cioran-tango poate fi plasat în contextul mai larg al apariţiei multor lucrări de exegeză dedicate lui Emil Cioran, din care amintesc reeditările deja clasicului volum al Martei Petreu, Cioran sau un trecut deocheat (Polirom, 2011), încercările lui Mircea Diaconu din Cui i-e frică de Emil Cioran (Cartea Românească, 2008) sau foarte recentul op, alcătuit de Eugen Simion, Cioran. O mitologie a nedesăvîrşirilor (Tracus Arte, 2014). Stilistă desăvîrşită, Élisa Brune se remarcă prin estetica fragmentului, toată suita de maxime, aforisme à la Cioran, sentinţe implacabile şi, mai ales, poeme în proză mai mult sau mai puţin voluntare aducînd bine cu stilul cioranian. Evident, sîntem aici în plină dezbatere existenţială: aceste panseuri cotidiene se coagulează treptat într o viziune tot mai închegată asupra vieţii, căreia tocmai lipsa cronică de sens, şi cea mereu acută de semnificaţie, vin să-i confere un rost fără pereche. Astfel, deşi volumul expiră din toţi porii săi un aer cumva definitiv apocaliptic, pe undeva similar cu al maestrului nihilist moralist, avem „o călătorie în Cioran”, cu dedicaţie către toţi împătimiţii de filosoful sinuciderii nepracticate. Citind, îţi revine de fapt cheful de viaţă. Pentru că, nu-i aşa, numai sinucigîndu-te clipă de clipă o trăieşti pe fiecare la maxim. (Laurenţiu Malomfălean)
 

Scrisoarea pe care i-o scrisesem la sfîrşitul unei nopţi deosebit de agitate, şi a cărei simplă premoniţie trebuie că l-a dat gata:

Domnule,

Nu sînt sigură c-o să primiţi vreodată scrisoarea asta, însă trebuie să-ncerc a mă lămuri. Nu caut o consolare, ci compararea unor simptome. Iată lucrurile aşa cum sînt: seara, cînd sînt singură, spaima se năpusteşte asupra mea ca un vultur asupra unui şobolan, la fel de cu putere, la fel de rapid, la fel de precis. Experienţa neantului mă pulverizează pe dinăuntru. Singurul fenomen căruia pot să-i asemăn aceste crize este orgasmul, însă e vorba de un orgasm negativ, sau inversat, cum să zic... un orgasm în gol, ce te aruncă în abisurile durerii. În acele momente de o stridenţă absolută, raţiunea mi se fărîmiţează, corpul mi-e tetanizat, craniul scrîntit într-o grimasă ce ar trebui să-l disloce. M-a apucat pe la paisprezece ani, şi astăzi am douăzeci şi opt, ceea ce înseamnă o jumătate de viaţă trăită în inconştienţă, iar cealaltă în spaimă. Ori una, ori alta, îmi veţi spune, şi sîntem de acord. Însă mă urmăreşte întrebarea dacă dumneavoastră cunoaşteţi manifestări fizice la fel de excesive (sfîrtecări ar fi cuvîntul potrivit) sau dacă sînt, într-un mod de neînţeles, singura ce poartă această tară.

Nu ştiam că e ramolit. Mi l-aş fi putut imagina oricum: paralizat, dializat, comatos, dar nu ramolit. În fond, nu-mi pusesem problema. Existenţa fizică a unui anumit domn Cioran şi starea lui de sănătate nu făceau parte din preocupările mele, reale sau potenţiale. Era pentru mine acea voce interioară ce se aprindea la intervale regulate pentru a face bucăţi aparenţele. Era fundamentul fiinţei mele, nu văd de ce-mi aş fi imaginat că putea să aibă fie şi un guturai.

A te lamenta în asemenea hal de faptul că eşti conştient, nu înseamnă oare a muşca mîna ce te hrăneşte, aşa cum fac vedetele care se plîng zgomotos de a fi ieşit din anonimat? Nu i un capriciu de copil răsfăţat? Gîté [În limba franceză, gîté are deopotrivă sensul de răsfăţat şi stricat (n.t.).], da, ar subscrie cu siguranţă la acest cuvînt, dar numai cu sensul de fruct stricat. Omul este un fruct stricat de conştiinţa lui, şi ceea ce alţii flutură prin aer ca pe un element de progres, pentru el re-prezintă un blestem.

Îmi pot eu într-adevăr imagina că bardul suferinţei o să mă scoată dintr-a mea? După o viaţă de spaime, şi a dat duhul, exact la fel de neputincios ca oricare altul. Ar trebui să fie de ajuns. De ce să nu m-apuc să studiez acordeonul? Ceea ce mă împinge ntr aici nu are nimic raţional. Sînt hipnotizată. Vocea sa e singura pe care o recunosc. Ştiu că nu poate face nimic pentru mine. Puţine lucruri le ştiu atît de bine.

Am ţeasta plină de mine; puse de cine?

A fi conştient, e, prin definiţie, a fi despărţit de restul lumii şi predat ţie însuţi. De acolo pleacă discursul căderii şi al pierderii. Cădem dintr o stare „paradisiacă”, unde totul era una, unde nu eram încă smulşi inconştienţei. Dar de ce separarea asta atrage după sine aşa o răvăşire? De-abia izolaţi, iată-ne raţionaţi, raţionînd, ca şi cum parcelarea materiei ar avea în contrapartidă (recompensă ori pedeapsă?) rafinamentul său extrem. Veţi fi singuri, însă veţi fi subtili. Sau vice versa. Nu poţi avea totul.

La slujba de înmormîntare, Parisul snob era prezent, cu camere de televiziune cu tot. Murise un mare om. S-au citit omagii frumoase. Lui Cioran nu-i plăcea decît Bach şi a avut parte de kilometri de cîntece româneşti. Înmormîntarea sa l-ar fi dezamăgit serios şi l-ar fi plictisit ca naiba. Din fericire, sub portic se afla un vagabond ce profera insulte, bătîndu şi grosolan joc de un om care lăuda sinuciderea şi care se încrustase mai bine de optzeci de ani pe Pămînt. Onoarea era salvată.

Pentru el, nu existau decît două probleme practice importante: cum să suporţi să fii în viaţă, şi cum să suporţi să fii tu. A fost mai întîi uşurat de faptul de a fi el. Iată-l acum uşurat de-a binelea.

Negustorii din lumea de dincolo sînt necinstiţi. Te fac să crezi că moartea este o trecere sub pretext că elementele din care eşti alcătuit continuă să existe. Moartea este de fapt o trecere pentru atomii tăi, nu pentru tine. Nu vei trece acolo unde se duc ei, căci conştiinţa e un fenomen grandios, care nu traversează porţile. Conştiinţa emană din creier, aşa cum lumina emană din stele. Se aprinde cînd numărul şi organizarea neuronilor ating un prag critic, la fel cum izbucneşte combustia cînd steaua atinge o masă critică. Nu poate exista cînd creierul s-a descompus, aşa cum nu mai există lumină după ce steaua a explodat. Luaţi o bobină de film, Casablanca, de exemplu, şi ardeţi o. Desigur, atomii ce compuneau pelicula există încă. Se află în grămăjoara de cenuşă sau chiar în suspensie, prin fum. În mod evident, însă, filmul nu mai există. Filmul nu era în atomi, ci în organizarea atomilor.

Oare îşi lua disperarea ca pe o stare „cu adevărat însemnată” pentru a se consola? Cu adevărat gravă nu e destul pentru a fi cu adevărat însemnată. Să trăieşti o experienţă superioară numai ca să constaţi zădărnicia universală? Nu există nimic excepţional în a şti că nu există nimic excepţional. Prin vreo tresărire de amor propriu, această constatare dobîndeşte totuşi o anumită profunzime, care-ţi permite să traversezi viaţa prevalîndu te de o singularitate, cel puţin de una. Dar în abisurile durerii, cînd lumea întreagă a pierit, ideea că singur neantul este „cu adevărat însemnat” devine, vai, de necombătut.

Să cînţi în beznă înseamnă să pui stăpînire pe teren. Primitiv şi puţin eficace. Cînd teroarea se apropie, cînd moartea se năpusteşte asupră-mi, încep să fredonez pentru a-mi crea un fel de cocon palpabil. Noaptea este redutabilă fiindcă şterge obiectele. Retrage scuturile. Şi se poate întîmpla orice.

Pentru a scăpa de durerea de a fi el însuşi, tînărul Cioran petrece în fiecare zi ore întregi cufundat în lectură. Această formă de evaziune îi va fi necesară pînă la finele zilelor sale. Scrisul vine după, căci nu aduce uitarea salvatoare, ci o uşurare parţială.

Să vorbim despre conştiinţa obişnuită. În primul rînd, nu se ştie de unde vine. Nici cînd, nici cum. Caută-ţi prima amintire. Răzuieşte bine. O să te ducă undeva în preajma grădiniţei, înspre trei sau patru ani. Ai spune, regîndindu te la acel moment, că erai conştient, în sensul reflexiv şi tipic uman al termenului, cu alte cuvinte conştient că eşti conştient? Probabil că nu. Erai vesel, sau mîndru, sau trist, ori frustrat, dar nu conştient, nu încă. De altfel, cînd revezi copilul necopt care erai, te gîndeşti: „Eram inocent, fericit, inconştient.” Cînd au început oare lucrurile să se schimbe? Există un moment în care totul s-a răsturnat?
Există momente cheie: cînd înţelegi că adulţii comit erori, cînd înţelegi c-ai fost minţit, cînd înţelegi că timpul nu se întoarce niciodată înapoi, cînd înţelegi că trebuie să mori. Sînt lucruri care vin progresiv, odată cu maturizarea creierului. Într-o zi, căruţa e plină şi nu mai eşti în stare s-o tragi: bun venit în condiţia umană. E cu neputinţă să-i dai o vîrstă acestui moment al „ieşirii din uzină”, sau îl poţi situa chiar la capăt, la paisprezece ani în ceea ce mă priveşte, vîrstă la care sfîrşitul procesului de fabricaţie s a soldat cu o criză terifiantă în formă de scurt-circuit neurologic.

„Uitaţi vă la copii cît sînt de răi.” [Cioran, „Am învăţat mai mult de la oamenii rataţi decît din toate cărţile de filozofie”, interviu realizat de Branka Bogavac Le Comte (1992), traducere din limba sîrbă de Mariana Ştefănescu, în Convorbiri cu Cioran, Humanitas, 2004, p. 259.] Pentru el, nu există oglindă mai rea. Detestarea de sine îi interzice să se dedubleze.

Nu avem obiceiul să analizăm stările noastre de conştiinţă în conversaţiile de salon. Dispoziţiile noastre, da, stările noastre sufleteşti, eventual, însă rareori stările noastre de conştiinţă. Două categorii sînt prea de-ajuns, asupra cărora nu e cîtuşi de puţin nevoie să epilogăm: fie sîntem conştienţi (treji), fie sîntem inconştienţi (adormiţi, comatoşi, morţi de beţi). Reprezentarea curentă a conştiinţei se reduce la schema on/off [În engleză în original (n.t.).], primul stadiu al raţionamentului logic. Este totuşi evident pentru fiecare: conştiinţa se trăieşte într un mod eminamente variabil. Sentimentul de a fi tu e mai mult sau mai puţin prezent în funcţie de circumstanţe, uneori acut, pe punctul de a deveni dureros, cel mai adesea ocultat în diverse grade prin absorbirea într o activitate, într un spectacol, într o reverie. Dar descrierea acestei modulaţii este de-a dreptul problematică, fiindcă presupune o anumită doză de... conştiinţă. Conştiinţa îndură cel mai mare rău supraveghindu se pe sine. Să-ţi înregistrezi dispoziţia sau starea de oboseală e oarecum ceva obişnuit, ajunge să iei act. Să devii însă conştient de starea ta de conştiinţă este pur şi simplu contra naturii. E ca şi cum un detector ar trebui să detecteze propria sa capacitate de a detecta. Se încurcă în propriile-i fire. Mijlocul înţelept de funcţionare constă în a-ţi lăsa conştiinţa să supravegheze totul în afară de ea însăşi, căci şi aşa e destul de complicat.

Contrariat că are nişte părinţi normali cărora n-avea nimic a le spune, se îndrepta cu plăcere înspre beţivii şi debilii cu care purta lungi conversaţii, admirîndu i că şi petreceau timpul fără să facă nimic în vreme ce toţi ceilalţi se zbuciumau în van, fără vreun motiv valabil. Ba chiar rîvnea la o carieră de beţiv, atît invidia inconştienţa şi orgoliul pe care le oferă alcoolul.

Înainte de a aluneca în prăpastie, există un moment în care pămîntul îţi fuge de sub picioare ca să anunţe criza, o senzaţie fizică foarte recognoscibilă, apropiată de cea care te ia cu o secundă înainte de a vomita, cu o secundă înainte de a juisa, ori cu o secundă înainte de a strănuta, ca un semnal de alarmă ce ar sosi prea tîrziu, căci de acum nu mai este nimic de făcut, poţi fi sigur că „asta” vine, valul s-a umflat, se va sparge cu zgomot.

Vorbeşte de copilăria lui ca de un paradis pierdut. Adolescenţa i-a fost o dramă, tinereţea o tragedie, vîrsta matură o incurabilă plictiseală, bătrîneţea o infamie. Singur luceşte în beznă sătucul natal din Carpaţi şi plimbările călare pe munte, unde păstorii erau călăuzele şi prietenii săi. O lume primitivă unde totul era posibil, unde nimic nu era pierdut.

fragment din volumul Cu moartea în suflet. Cioran-tango, traducere din limba franceză şi note de Laurenţiu Malomfălean şi Andreea Blaga, ediţie îngrijită de Rodica Baconsky, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, 2016.

Élisa Brune s-a născut la Bruxelles în 1967. Ca titulară a unui doctorat în gestiunea mediului şi jurnalistă în domeniul ştiinţei, colaborează la reviste precum La recherche, Espace et avenir, Ciel et espace. Autoare a unor volume de ficţiune frecvent salutate de critică: debutul în proză scurtă Fissures (L’Harmattan, 1996, premiul Comunităţii Franceze şi prestigiosul premiu Maeterlinck), apoi suita de romane Petite révision du ciel (Ramsay, 1999, premiul Emma du Cayla Martin, oferit de Academia Regală de Ştiinţă, Literatură şi Artă din Belgia, respectiv marele premiu France-Wallonie-Bruxelles), Blanche Cassé (2000, premiul revistei glossy Gaël), La tournante (2001), Les Jupiters chauds (Belfond, 2002), La tentation d'Edouard (2003), Relations d'incertitude (cu Edgard Gunzig, Ramsay, 2004, premiul Victor Rossel des jeunes), Un homme est une rose (2005), La mort dans l'îme. Tango avec Cioran (Odile Jacob, 2011, distins cu premiul Société des Gens de Lettres). Alte cărţi publicate: Le goût piquant de l'univers. Récit de voyage en apesanteur (Le Pommier, 2004), De la transe à l’hypnose. Récit de voyage en terrain glissant (Bernard Gilson, 2006), Le Quark, le neurone et le psychanalyste (Le Pommier, 2006), Séismes et volcans : qu'est ce qui fait palpiter la Terre? (cu Monica Rotaru, 2007), Alors heureuse... croient ils ! La vie sexuelle des femmes normales (Le Rocher, 2008), Bonnes nouvelles des étoiles (cu Jean Pierre Luminet, Odile Jacob, 2009, premiul Manlev Bendall, oferit de Academia Naţională de Ştiinţă, Literatură şi Artă din Bordeaux), Le secret des femmes. Voyage au cœur du plaisir et de la jouissance (cu Yves Ferroul, 2010), La révolution du plaisir féminin. Sexualité et orgasme (2012), Pensées magiques. 50 passages buissonniers vers la liberté (cronici, 2013, premiul Emmanuel Vossaert, oferit de Academia Regală de Limbă şi Literatură Franceză din Belgia), Le Salon des confidences. Le désir des femmes et le corps de l'homme (2013).