Proiecția filmului Poziția copilului în regia lui Călin Netzer a avut loc ieri, exact la jumătatea competiției și se poate spune că ziua de ieri i-a aparținut întru totul: a fost aplaudat și comentat îndelung. A generat cronici împărțite, Jay Weissberg de la Variety recomandîndu-l fără rezerve drept cel mai solid scenariu al lui Răzvan Rădulescu din ultimii ani, în timp ce Carmen Gray de la Screen International, mult mai rezervată, îi dă două stele și îl consideră greoi, repetitiv și pierdut la final. Pînă acum este al doilea în clasamentul criticilor după Gloria chileanului Sebastián Lelio. Și într-un fel, cele două filme, avînd în centru două personaje feminine puternice, par să fie cei doi concurenți simetric înzestrați din fruntea plutonului. Problema e că unul e întunecat (Poziția copilului), dar te prinde în strînsoarea lui și te poartă vertiginos printr-un tunel al emoțiilor multistratificate, pe cînd celălalt are un nimb triumfător care a lăsat cea mai stăruitoare urmă de pînă acum. 

 
Poziția copilului
 
Luminița Gheorghiu se află fără îndoială la cel mai bun rol din cariera ei, Cornelia Kerenes. Răzvan Rădulescu și Călin Netzer o plasează în mijlocul poveștii. Restul personajelor din jurul ei sînt mai mult sau mai puțin umbre – soțul, interpretat de Florin Zamfirescu, e un chirurg de succes, însă în viața de familie, “o cîrpă”; fiul ei înstrăinat, interpretat de Bogdan Dumitrache e mai mult o absență și atunci cînd apare taie orice punte de comunicare cu ea. Dar imaterialitatea lor funcționează perfect în economia scenariului. Existența lor estompată o conturează mai bine pe a ei decît ar fi făcut-o povestea detaliată a unui conflict în fond cît se poate de comun. Cornelia e un zbir și va obține întotdeauna ce vrea. Iar noi vedem din siluetele oamenilor din jurul ei atît cît vede și ea. Netzer își rezervă empatia pentru momentele în care ea va conta cel mai mult. Nu există întoarceri în trecut, conflictul ajuns la cote paroxistice dintre ea și fiul ei nu va fi niciodată discutat cu argumente. 
La fel ca și Corneliei, ni se refuză o explicație și în felul ăsta Răzvan Rădulescu dozează perfect frustrarea și ne lasă să ne ocupăm pe deplin de relația noastră conflictuală cu Cornelia. Camera manevrată de Andrei Butică, cel mai criticat lucru de pînă acum legat de filmul lui Netzer, nu o complimentează deloc, o judecă. Iar ura pentru iubita fiului ei generează episoade consistente de comedie. Dar cînd fiul, Barbu, face un accident de mașină în care ucide un copil, energia colosală a Corneliei va fi pusă la treabă constructiv. Prin toate mijloacele va trebui să-și salveze copilul. Iubirea ei e toată numai instincte, e o femelă rechin ce-și protejează puiul cu multiple serii de dinți. Dar există rechini și mai mari în apele în care se scaldă, iar tête-à-tête-ul cu martorul accidentului, cel pe care Barbu l-a depășit cînd a ucis copilul, care trebuie mituit, interpretat de Vlad Ivanov (precis și eficient în portretul minimal pe care îl face clasei atotputernice din care face parte Cornelia), e punctarea acestui lucru. Acesta o respinge complet, cu aceeași elasticitate perfectă cu care o reneagă Barbu. E respinsă de fiu și de obstacolul pus în calea fiului ei în aceeași măsură. Și pentru o clipă, ea pare învinsă. Dar numai pentru o clipă. 
Nimic simpatic în portretul acestei femei, care însă reușește să te aresteze. Nu are nevoie de dragostea ta, așa cum i-o spune pe șleau lui Carmen, iubita lui Barbu, dar te vrea “de partea ei” și este imposibil de rezistat. Pentru ca ultimul act, în care un regizor atît de empatic cum e Călin Netzer permite zăgazurilor să se rupă, să te izbească cu forța unui tăvălug. Și deși Barbu e o apariție blurată în întregul film, e indiscutabil că Netzer și, împreună cu el, noi vedem totul din poziția copilului. Și ceea ce vedem e un tablou detestabil dar grandios al iubirii de mamă.
 
Gloria
 
Gloria e acel rarissim film de dragoste curățat de orice sentimentalism și ferit de orice clișee. O cartografiere surprinzătoare, consistentă a crizei singurătății. Adesea un film e în mîna personajului central, iar filmul lui Lelio își propune lucrul ăsta din titlu. Însă la el personajele secundare au viață proprie. Gloria (Paulina Garcia, superbă în rol) este o femeie de o vîrstă comparabilă cu cea a Corneliei, 58 de ani, rămasă singură după divorț. Tot ca și Cornelia, Gloria simte că a ajuns la periferia vieții celor doi copii ai ei. Dar ea nu și-a încheiat traiectoria de femeie, nu e dispusă să petreacă nopțile singură și refuză cu obstinație asaltul afectiv al unei pisici din vecini. Merge la petreceri de oameni singuri de vîrsta ei și de sub rama ochelarilor cu lentile mari încearcă timid să flirteze. Gloria este însoțită peste tot de șlagărele ei, însă sensibilitatea lui Lelio pentru muzică plasează totul într-un registru empatic, nicidecum comic. Conștient de capacitatea pieselor de a sublinia stări, el le va folosi discret, în puncte cheie, și pentru a anticipa twisturi.
Și la un moment dat străinul misterios apare în viața Gloriei în pielea lui Rodolfo (Sergio Hernández, foarte bun și el) care o observă pe Gloria la una din serile dansante. El va face primul pas, se va așeza la masa ei și îi va spune că a divorțat de un an și că e în punctul în care încearcă să își schimbe viața. Vor sfîrși în apartamentul Gloriei într-o partidă de sex. După ce ea îi va desprinde lui corsetul. Lelio nu se ferește de nuditate celulitică și de piele flască, iar protagonista lui exprimă plenar prin sexualitatea ei ceea ce concentrase într-un surîs reținut în societate. Scenele de sex, fără dubluri și fără pudori sînt ceea ce desparte radical filmul lui Lelio de unul hollywoodian pe aceeași temă. Ele și lipsa acelei viziuni conform căreia drama unei femei trebuie construită pe slăbiciunile ei. 
Gloria e elegantă, demnă, un personaj cu care de la jumătatea filmului te simți în siguranță: vei știi deja că orice tren dement al vieții o va lovi, acest personaj nu se va sinucide niciodată. E o luptătoare, o nebună care se avîntă în vîrtejul căderii așa cum incredibil de puține personaje reușesc să o facă. Pentru că la cele mai multe dintre ele țipetele de plăcere, de durere și de triumf nu sînt decît grimase mute, asortate cu locul pe care societatea ți-l alocă în funcție de sex și vîrstă. Mai ales de vîrstă. 
Există o scenă în film ce odată văzută nu mai poate fi desprinsă de pe retină. Gloria zace pe pat în pielea goală - corpul ei e filmat pe diagonala cadrului – cu pisica, o pisică cheală pușcă din rasa Sphynx, lîngă ea. Lelio știe instinctiv că cele mai mari triumfuri ale vieții nu vin din reinventare, ci din abandonuri ca cel ce țîșnește din acest tablou. Și la final Gloria va sfida gravitația, la fel ca în cântec, “departe în aer”. Filmul lui Lelio e glorios, e cel mai intoxicant film al Berlinalei actuale.