Sînt mai multe straturi de resentiment românesc la adresa americanilor. Primul s-a așezat după război, cînd americanii „nu au mai venit”. Cei ce le doreau intervenția nu aveau de unde ști că americanii abia așteptau să plece din Europa de vest, darmite să mai vină în Europa de est, peste Armata Roșie. Cel de-al doilea strat a prins rădăcini mai mult sau mai puțin adînci în timpul comunismului. Altul a apărut imediat după 1989, deși era un rezultat al propagandei de dinainte, nicicînd parcă obținut de comuniști pe cînd erau la putere. Americanii vin aici „să ne pervertească, să ne spurce, să ne strice”. „Norocul lor” că România se deschidea pe atunci către Uniunea Europeană, care treptat a captat o mare parte din aceste reproșuri. Astăzi, americanii stîrnesc mai puține reacții. După o mîrîială intermitentă cu scutul de la Deveselu, care ”expune” România, acum parcă am intrat într-o perioadă de acalmie.

Sentimentul anti-american nu e însă apanajul Europei de est. Cam pe cînd est-europenii se plîngeau pe ascuns că americanii nu vin, vest-europenii se indignau public că americanii au venit. Arsenalul de reproșuri sună cunoscut: americanii sînt superficiali, niște ignoranți din punct de vedere cultural, sînt de fapt doar comercianți fără scrupule, puși să facă profit din orice. Un portret care seamănă destul de mult cu cel de altă dată - dar nu foarte îndepărtată - al evreului.

În Postwar, Tony Judt scrie că printre cei mai virulenți purtători de stindard anti-american au fost unii intelectuali francezi, motivați de constatările repetate privind excluderea Parisului de la masa anglo-americană (și uneori și germană) a deciziilor postbelice. Reproșurile lor au fost potențate și de succesul american pe un teren pe care se credeau superiori, respectiv cel al culturii de masă, al filmelor și muzicii. Producțiile americane din acest domeniu au dominat copios piața vest-europeană imediat după război. Astfel, în Italia, în anul 1946, 87% din biletele de cinema vîndute au fost pentru filme străine, în special americane, iar în Franța, în 1947, s-au produs 40 de filme, dar s-au importat 340 de filme din SUA. Explicația succesului american, scrie Judt, constă în calitatea tehnică a filmelor produse, în capacitatea de producție neatinsă de război a Hollywood-ului, dar și în faptul că fasciștii și naziștii au interzis filmele americane în timpul războiului și chiar înainte de izbucnirea lui.

Un episod semnificativ povestit de Judt este cel al pătrunderii companiei Coca-Cola pe piața europeană. Între 1947 și 1949, Coca-Cola a deschis mai multe fabrici de îmbuteliere în Olanda, Belgia, Luxemburg, Elveția și Italia. În următorii cinci ani, în Germania (de vest) vor fi aproape 100 de fabrici Coca-Cola. RFG a devenit astfel a doua piață de desfacere a băuturii, după cea americană. Dar nu de aici a venit grosul revoltei. Le Monde a scris că pentru anul 1950, Coca-Cola plănuiește să vîndă în Franța 240 de milioane de sticle. „Nerușinare! Blasfemie! Sfidare!”, au strigat intelectualii francezi, „încurajați, dar nu și manevrați de comuniști”, spune Judt. Încurajați de mediul prielnic au fost mai degrabă comuniștii, care au produs o primă piesă din categoria ulterior atît de bogată a fake news-urilor, respectiv că rețeaua de distribuție a companiei Coca-Cola e dublată de o rețea de spionaj. Este genul de acuzație reluată și mai tîrziu, uneori alternînd Coca-Cola cu McDonald’s. Întîmplarea se încheie cu concluzia spiritual-triumfătoare din editorialul din Le Monde din 29 martie 1950: „Coca-Cola este Danzig-ul culturii europene”. Moment suprem de echidistanță franceză între germani și americani.

Ionuț Iamandi este jurnalist la Radio România Actualități.

Alte articole din această serie (selecție): Colaboraționiștii, Ungaria post-’56 și China post-’89, Cum au intrat britanicii în UE abia la a treia încercare, Cînd a început Războiul Rece?, Afaceri cu naziștii, „Modelul suedez”, O fantomă bîntuie Europa: planificarea.