(Apărut în Dilema veche, nr. 95, 11-17 nov. 2005)

Am auzit că unii călugări tibetani meditează în peşteri ani la rînd şi, cînd sînt gata de ducă, încetează să mai mănînce şi se sting în linişte, lăsînd în urmă propriile forme mumificate, în poziţie de lotus. Mie îmi sună bine. Ne-am uitat la peşterile din Arkansas şi Missouri, "statele peşterilor", şi am găsit peşteri restaurante, peşteri cu cinematografe drive-through, peşteri vizitabile şi peşteri în care unii aşteaptă ziua de apoi. Proprietăreasa sastisită a unei astfel de peşteri vizitabile de lîngă Mountain Home, din Arkansas, s-a oferit să-mi vîndă peştera ei, aflată în folosinţă de pe vremea indienilor Osage, de dinaintea lui Columb, cu tot cu magazinul de suveniruri, cu satul istoric din jur şi cei doi ghizi: o fostă chelneriţă între două vîrste, care fumează ţigară de la ţigară, şi un indian de o sută de ani, care îşi parchează măgarul la intrarea în peşteră. În istoria ei omenească, ce face doar cît o clipită din istoria ei geologică, peştera a servit ca ascunzătoare soldaţilor Confederaţiei, ca fabrică de rachiu de pufoaică şi drept capelă pentru nunţi. Într-una din încăperi, unul dintre proprietarii anteriori a ridicat un altar din cristal, în spatele căruia s-au rostit jurăminte cutremurătoare. Proprietăreasa mi-a cerut o jumătate de milion de dolari pe toată şandramaua, dar - dacă nu marşam - era gata să mi-o lase şi cu o sută de mii. "Am zece mii de dolari numai în cărţile poştale" - încerca ea să mă convingă. Magazinul de suveniruri este burduşit cu kitsch-uri şi cărţile poştale reprezintă satire locale, precum localnice mestecînd de zor în nişte cazane de rufe aburinde, numite "maşini de spălat din Ozark". Zece mii de dolari în aşa marfă - asta înseamnă o groază de umor, ascultaţi la mine.

În plus faţă de peşterile utilizate în scopuri mercantile, există şi iubitori ai peşterilor, între şase şi nouăzeci de ani, al căror scop în viaţă este să găsească peşteri ascunse. Unele din aceste peşteri folosesc ca adăpost pentru ucenicii profeţilor Apocalipsei, care stivuiesc în munte merinde pentru cît cred ei că i-ar trebui Satanei să-şi facă trebşoara pe pămînt, ceea ce ar putea lua cam o mie de ani. Supe instant Ramen şi şuncă Spam a cutie pentru o mie de ani ocupă o grămadă de loc, dar lumile astea subpămîntene merg adînc în jos, şi se prea poate ca ele să lege America de Nord şi de Sud şi pot trece chiar şi pe sub oceane. Poate există chiar o întreagă naţie de oameni din era glaciară care trăieşte acolo, în adîncuri. Un iubitor de artă îndrăzneţ poate merge de la Mountain Home pînă la Lascaux, în Franţa, şi să facă puntea între pictogramele indienilor şi desenele rupestre din paleolitic.

Mă rog, de ce să ne lansăm în speculaţii cînd singurul lucru de care avem nevoie este o peşteră în care să dispărem şi, poate, ceva acces DSL (un fel de LSD al zilelor noastre) şi lumini de discotecă înainte de a o şterge. Ca un silitor învăţăcel în ale peşterilor trebuie să mă opresc înainte de a da pe afară de atîta învăţătură, veche ca pămîntul şi atotprezentă ca şi carstul. Pasiunea mea pentru peşteri a intrat în remisie cîteva decenii, cît timp lumea de deasupra şi acţiunile de la bursă păreau a merge bine. Dar în timpul din urmă, mintea mea a început din nou să bată peşterile. Lumea de la suprafaţă pare a fi sortită pieirii, bătută şi risipită de vînturi, noroaie, ape, pîrjol şi molimi. Oamenii se simt netrebnici şi ameninţaţi, aşa că e firesc să se gîndească din nou la peşteri. O peşteră, lucrarea a miliarde de ani, este un gînd liniştitor pentru oameni, a căror memorie istorică, ba chiar şi cea genetică, are în ea caverne.

Am inventat arta şi literatura în peşteri, în timp ce copitele cotropitorilor ne treceau pe deasupra capetelor. E mai în firea omului să priveşti lung în foc, să înmoi carnea la jar, să-ţi pictezi cunoştinţele pe un perete şi să mori în poziţie de lotus decît să te uiţi la televizor, să-ţi cumperi hrana de la raionul de produse congelate şi să faci naveta la locul de muncă. Aşa că nu-mi căutaţi pricină că mă postez în avangardă. Eu mi-am găsit peştera şi nu am în ea nici un fel de carte poştală. Şi am să mai predau şi un curs cu ponturi despre cum să-ţi găseşti o peşteră pe măsură cînd NOSI (New Orleans School of Imagination) se va redeschide, săptămîna viitoare, la Gold Mine Saloon.