Dragă Jan,

Ceea ce îmi povestești tu despre vecinii tăi din Germania este minunat, nici nu-mi pot imagina o asemenea normalitate. Vecini care organizează în mod civilizat petreceri, cu luni înainte, fiecare aduce cîte ceva bun de casă și se distrează împreună în mod decent, fără scandaluri și fără manele? Ba da, îmi pot imagina astfel de chefuri, dar nu între vecini. La noi, în redacția Dilemei vechi, de pildă, există în fiecare an un „tradițional” „picnic” de Crăciun, care are loc de obicei în jur de 20 decembrie, însă ne pregătim din timp și responsabil, cu liste, fiecare ce aduce − băutură, mîncare, farfurii, pahare etc. O vreme eu am fost responsabilă cu prăjiturile făcute de mama mea – desigur, doar nu de mine –, însă la un moment dat, colegii mei au descoperit că mama știe să facă și niște chifteluțe sau ouă umplute geniale. Așa că de doi ani încoace, o pregătesc și eu pe mama din timp – vezi că pe data cutare trebuie să „livrezi” 30 de bucăți ouă umplute, cu moț de maioneză, ca pe timpuri, tot tacîmul. Este foarte haios acest „picnic” al nostru, însă redacția Dilema este una dintre puținele oaze de normalitate din România. Și n-o zic doar eu.

Să revenim la vecini… Adevărul este că și eu, după ce am scăpat de garsoniera din „azilul de noapte” de la Calea Moșilor, am locuit aproape patru ani într-un alt bloc (tot socialist) care avea un renume bun, de bloc liniștit, cu vecini discreți. Atît de discreți încît știau tot ce se întîmplă în bloc – pîndeau tăcuți pe la uși ca să nu piardă nimic din ce se petrecea pe palier, iar atunci cînd ușile erau închise, cu siguranță că exista cîte o privire vigilentă în spatele vizorului… apropo, voi aveți la ușă vizor sau e o metodă de modă veche de a-ți spiona vecinii? Cînd nu trăgeau cu ochiul, își exersau urechea și ascultau prin pereți. Cu timpul am aflat că mă mutasem, de fapt, într-un bloc de securiști ieșiți la pensie, iar acest comportament al lor nu era altceva decît o deformație profesională. Rareori îi vedeam la față – doamne și domni în vîrstă, respectabili. Uneori, îi întîlneam pe la prînz, în grup, la o terasă din apropiere și mă gîndeam – uite, securiștii sînt și ei oameni, și-au luat pauză de masă!

În acest bloc, am avut drept vecină o fată blonduță, de familie bună, care se măritase devreme cu un arab și îi făcuse la normă trei copii – primii doi nu ieșiseră cum trebuie, că erau fete, al treilea s-a dovedit a fi băiat. Spre deosebire de ceilalți vecini, fata asta era vorbăreață, tot timpul cînd mă prindea la lift sau în fața blocului îmi povestea despre cît de grozav era arabul ei – pardon! era din Iran, „deci el nu este arab, e persan”, îmi spunea ea, ca să sublinieze diferența –, despre cum o tratează ca pe o regină și cum o umple de bijuterii din aur – „Ia uite brățara asta! Și cercelușii ăștia îți plac?” Probabil că se aștepta să-mi stîrnească vreo invidie, dar, sincer, mi-era un pic milă de ea. Persanul ei nu prea dădea pe acasă, ocupat cu afaceri – case de schimb valutar și de amanet, iar fata, la 20 și un pic de ani, cu trei copii pe cap, se plictisea cumplit. Apoi a venit criza financiară și a început să le meargă prost. Diverși indivizi destul de dubioși îl căutau pe persan în bloc ca să-și recupereze niște datorii. Securiștii m-au avertizat și pe mine că este vorba de afaceri murdare și de sute de mii de euro, dacă recuperatorii sună la interfon, să nu le deschid. Dar le deschideam de fiecare dată… în fond, puteau să aștepte în fața ușii de la intrare și să le deschidă oricine. Era unul în mod special care arăta cam prăpădit și venea mereu însoțit de copilul lui, un băiețel, voia probabil să fie cît mai convingător atunci cînd își cerea banii înapoi, că nu mai are cu ce să-și hrănească familia. Pe datornic nu-l găsea niciodată acasă. Însă nu cred că se ascundea prea departe, cel mult în dulap, căci începuseră să se audă frecvent certuri între soți din apartamentul de alături. Într-un seară, cearta a explodat pe palier și, școlită bine de vecinii mei securiști, am băgat și eu un ochi pe vizor, curioasă să văd ce se întîmplă. Blonduța își dădea soțul afară din casă, aruncîndu-i de-a valma izmenele și chiloții pe care el încerca destul de stîngaci să le culeagă de pe jos. Hainele zburau în toate părțile și fata urla: „Să pleci dracului, morții mă-tii de arab împuțit!” Am înțeles din povestea asta destul de exotică pentru România că persanii nu sînt ceea ce par a fi, se pot transforma peste noapte în arabi, în funcție de dispoziția soției și de crizele familiale.

Nu știu ce s-a întîmplat mai departe cu cei doi, pentru că m-am mutat din nou într-o altă vecinătate multiculturală, într-un mic apartament dintr-o pretențios spus vilă, de pe la 1930, toamna. Casa se află aproape de Calea Moșilor, pe „străduțele din spate” – cum le spuneam, cu un aer superior și un oareșce dispreț, înainte de 1990, noi, cei care locuiam în blocurile noi, comuniste, unde se inventase termoficarea, chiar dacă iarna căldura era de multe ori oprită. Pe vremea aceea, pe anumite „străduțe din spate” locuiau în niște maghernițe aproape exclusiv familii întregi de țigani (îți vor explica mai încolo de ce nu folosesc termenul corect politic „rom”) ceea ce ar fi putut să însemne o vecinătate cu probleme. Între timp, lucrurile s-au schimbat, multe maghernițe au fost dărîmate, s-au construit case noi, ba chiar și blocuri de cîteva etaje. Totuși, această mică mahala din gura Oborului a rămas și astăzi amestecată și pitorească, cam ca prin sudul Italiei. Adică poți vedea coșmelii care stau să cadă și în fața lor cîte un Audi ultimul tip, sînt unii chiar pe strada de alături care vara se mută cu tot cu covoare, canapele, suporturi de întins rufe, jucăriile copiilor de-a dreptul în stradă, unde joacă fotbal, mănîncă semințe și beau bere la PET, sînt case fără perdele la ferestre așa că poți observa din afară o întreagă viață de familie, cu toate dramele ei, niște puștani de cinci-șase ani fură pufuleți de la magazinul Profi din intersecție și îți cer insistent taxă de trecere – 1 leu, cînd te abați pe strada lor, de Sfînta Maria sau alte sărbători religioase importante, mesele se scot tot în stradă, la un soi de garden party cu muzică lăutărească și cu grătare cu mici, îl mai avem și pe nebunul cartierului care în fiecare seară trece cu un par în mînă pe toate aceste străzi și scoate niște strigăte guturale, neinteligibile, stîrnind cîinii de prin curți. Dincolo de toate acestea, toate zoaiele, resturile menajere, chiloții zdrențuiți (cine și de pe cine i-o fi rupt cu o așa bestialitate?), păpușile stricate și mobila dezmembrată se aruncă de-a dreptul în stradă, în speranța că veni veni Salubritatea cîndva și le va ridica. Așadar, ce containere vopsite în galben și încuiate cu cheia? Ce reciclare? Ce amenzi grase? Culmea este că mulți dintre vecinii mei sînt mai umblați prin străinătate decît mine, tot vin și pleacă, însă se pare că puterea exemplului, exemplul vostru, de pildă, nu prea funcționează.

Inițial, am fost fascinată de toată această nouă vecinătate, pentru că sînt copil crescut în bloc comunist, care nu a avut parte de astfel de experiențe. Atît de fascinată, încît am scris și un articol, la un moment dat, care a stîrnit un adevărat scandal public, neașteptat pentru mine. În primul rînd, pentru că am folosit cuvîntul interzis – „țigan” – în loc să îl folosesc pe cel corect politic – „rom”. Cînd am scris articolul, nici nu am acordat prea multă importanță acestui amănunt, mai ales că pentru mine acest cuvînt nici nu exista pe vremea cînd am învățat eu să scriu și mi se pare creat în mod artificial și lipsit de orice fel de chichirez, din punct de vedere stilistic. Doi, pentru că trăgînd cu urechea la conversațiile dintre cîțiva vecini, mi-am dat seama că ei între ei se numesc „țigani” și nu la un mod peiorativ, ci la un mod firesc, așa că de ce să-i contrazic și să-i numesc altfel? Apoi, un antropolog autohton m-a blocat pe Facebook, pentru că cică mi-am observat vecinii cu superioritate și „cu conștiința unei rase superioare”, că m-am comportat ca și cum aș fi nimerit în mijlocul unui trib subdezvoltat. Însă, toate acestea au trecut, trăiesc în continuare în mijlocul aceluiași „trib”, chiar dacă am ajuns pe lista neagră a unor ONG-uri care aplică corectitudinea politică prin fraze sforăitoare de manual, pe care nici ei nu le înțeleg prea bine. Mă mai enervează cîte unii care fac proiecte în România, vorbesc despre corectitudine politică și despre țiganii de aici, de la Chicago sau New York, fără să fi întîlnit niciodată vreunul decît într-un cadru strict formal. Mi se pare o formă maximă de ipocrizie, față de ei înșiși în primul rînd, pentru că habar n-au despre ce vorbesc de fapt! Pe mine și acum mă impresionează modul în care femeile vin la magazinul de la colțul străzii proaspăt îmbăiate, în halate de baie pufoase și în șlapi, cu capetele înfășurate în prosoape ca în niște turbane, ca să cumpere o țigară la bucată și o cafea „la plastic”, dar motivul adevărat este socializarea, în intimitate, ca între vecini. De multe ori, chiar și eu ies în șlapi și îmbrăcată destul de neglijent pînă la același magazin, pentru că încep să simt strada, asemeni lor, ca o extensie prietenoasă a locuinței mele. O fi bine, o fi rău? Probleme am avut, însă, mai mult cu români de proastă calitate, care au senzația că dacă locuiesc în „mahala” își pot permite orice, inclusiv să adune cîini de pe stradă și să-i abandoneze în niște curți minuscule, unde să latre non-stop, la nici trei metri de geamurile vecinilor, doar pentru că „e bine să ai cîine, dacă ai și curte”. Însă privind jocurile copiilor de pe străduța mea, care sînt de etnii diferite, cam jumi-juma, fetițe îmbrăcate în rochii cu sclipici care cîntă cîntece la modă, cocoțate pe capota vreunei mașini și se filmează pentru canalul lor de YouTube, sau băieți care joacă fotbal, izbind cu putere roata altei mașini – „Lasă, bă, că ăsta e Logan și e rezistibil!” –, imitînd de fapt în comportament ceea ce văd la adulți, îmi dau seama că sînt lucruri care nu au legătura cu etnia și nici cu corectitudinea politică și, pur și simplu, cu nivelul în sine de civilizație a unei țări. 

***

Dragă Adina,

Îmi scrii că mereu latră cîinii sub ferestrele apartamentului tău din București și că mai tot omul care are un petec de grădină își plantează, respectiv plasează acolo nu un pomuleț, ci un dulău. Nu știu de ce te plîngi, ai ceva împotriva frumosului? Daca pomulețul este un discret ornament vizual, dulăul este o podoabă sonoră, chiar dacă ceva mai ostentativă.

Cîinii, aici, unde locuiesc eu, se văd mai ales în parcul de alături, unde stăpînii și stăpînele lor îi plimbă de cîteva ori pe zi, agale, în lesă, și unde patrupezii se amușină pe alei sau, în caz de nepotrivire sufletească, vor să se muște de beregată. Cînd fac pipi, acești cîini folosesc pomii, dar caca fac pe jos, ca animalele. Stăpînii lor poartă cu ei ades o pungă de nailon – pungile de nailon se pot lua gratis și de la un automat, în mijlocul parcului – plus o lopățică din plastic. Folosindu-se de acestea, proprietarii cîinilor înlătură grămăjoara produsă. Dar asta, din păcate, nu o fac toți, ci mai mult cei care sînt văzuți de alții, așa că multe grămăjoare trebuie să le înlăture, după o zi, două, angajații de la salubritate. Deci dacă te uiți, plimbîndu-te, visător la cer și ai ghinion, poți uneori aluneca pe-o masă moale, de culoare brună, rupîndu-ți gîtul.

În blocul nostru nu are nimeni cîini, cel puțin așa crezusem eu pînă în luna septembrie, anul ăsta, cînd într-o noapte s-a pornit brusc un lătrat canin fără intermitențe, precum o rafală de mitralieră din filmul Rambo, exact în garsoniera de sub noi, unde cu o săptămînă înainte se mutase un nou vecin despre care nu știam decît că-l cheamă la modul cel mai banal cu putință Leo Meyer, așa stă scris pe cutia lui poștală. Am sărit ca ars din somn și am aruncat o privire buimăcită la ceasul de pe noptieră, și, ia te uită, nici nu mai era, de fapt, noapte, era fix ora patru și un minut dimineața, iar mie inima-mi bătea ca un clopot stricat de biserică, la ora strigoilor. Pentru că lătratul nu contenea, m-am sculat și am ieșit panicat în sufragerie, unde m-am întîlnit cu nevastă-mea. Am un somn, în general, foarte ușor, așa că ea doarme în camera de alături, ca să nu mă trezească prin continua ei respirație, ajunge dacă mă trezesc eu prin respirația mea.

Oare era noul vecin surd? – m-am întrebat dupa o vreme, rostind spontan, Doamne iartă-mă!, niște ocări în română, dat fiind că limba română e mult mai bogată în privința asta decît germana, în timp ce lătratul-mitralieră continua cu aceeași intensitate. Așa că la un moment dat am sărit în papuci, am aprins lumina pe holul scării și, numai în pijama, am coborît treptele de la etajul trei la doi unde, în fața ușii noului vecin, am întîlnit-o pe vecina mea de alături, pe Maria, stewardesa single de la Lufthansa. Maria se trezise cu cel puțin jumătate de oră înaintea mea, am dedus asta din faptul că era deja pieptănată, machiată și parfumată. Maria nu iese niciodată nearanjată din casă, și dacă ar izbucni, Doamne ferește, cîndva un incendiu la ea în apartament, pompierii ar trebui să aștepte cam multișor cu plasa de salvare sub balconul ei, pînă ea ar ajunge să sară. Dacă vreau să vorbesc cu Maria live, să-i dau, de pildă revista Der Spiegel, după ce am citit-o, sau să-i las cheia pentru un prieten, îi trimit de fiecare dată un mesaj pe WhatsApp cu 20 de minute înainte de-a suna la ea la ușă, ca să aibă timp să se spele pe cap și să-și dea cu foehnul, altfel n-am nici o șansă să-mi deschidă. Asta apropo de vecinii tăi din București, care pleacă fericiți și relaxați la cumpărături în halat de casă, cu părul pe bigudiuri. La noi oamenii sînt ceva mai rigizi. Nu doar Maria e atît de obsedată de aspectul ei, pe care-l vrea ca în revistele Vogue, Bild der Frau, Elle sau Donna. Nu, aici nu prea iese nimeni dimineața din casă dacă nu e proaspăt spălat pe cap, uns cu diferite creme, masat, frecat și machiat și unii fac chiar două-trei dușuri pe zi. Dacă m-aș mai naște o dată, m-aș face producător de cosmetice în Germania.

Deci, Maria era la fel de înnebunită ca mine de lătratul cu pricina care se auzea acum și mai puternic, dindărătul ușii. Am apăsat discret pe butonul soneriei de la Herr Leo Meyer, o dată, de două și de nouă ori, fără nici un rezultat, așa că ne-am întors resemnați, fiecare în apartamentul lui, iar lătratul a mai durat vreo 15 minute. În timpul zilei a fost apoi liniște, ca de obicei, dar în următoarea noapte, totul s-a repetat, la modul identic. Dat fiind că Herr Meyer continua să nu deschidă nimănui, Maria a sunat la Protecția animalelor, iar eu la administrația blocului cu sediul la Bonn. Căci era vorba aici de un caz evident de maltratare nu numai a vecinilor, ci și a dulăului, închis evident în casă, fără stăpîn. Protecția animalelor a promis să se ocupe de acest caz, dar nu putea rezolva deocamdată problema lătratului. Administrația din Bonn, unde sînt listate toate numerele noastre oficiale de telefon și adresele e-mail, l-a sunat pe Herr Meyer fără nici un rezultat, dar avînd, din fericire, pentru cazuri de deosebită urgență și numărul de telefon al fratelui lui Herr Meyer, l-a contactat pe acesta. Fratele lui Herr Meyer a venit imediat cu o a doua cheie la noi în bloc, a descuiat ușa garsonierei cu pricina și a descoperit acolo o senzațională surpriză: nu un cîine turbat de foame și singurătate, ci un ceas deșteptător electronic neoprit, care era fixat pe ora patru dimineața și care, în loc să piuie la modul clasic, lătra cît îl țineau bateriile, deci cam la 20-30 de minute. Herr Meyer, ne-a explicat fratele său, plecase, cu exact două zile înainte la Miami, în concediu, și evident uitase să-și oprească deșteptătorul, programat à la longue.

În rest, în blocul nostru e multă liniște, mai că nu auzi susurul domol și discret, etern același, al trecerii timpului. O singură excepție aș mai vrea totuși să mai consemnez, pe scurt. În a treia sîmbătă din iulie, anul acesta – chiar începuse vacanța de vară în Rhenania de Nord-Westfalia, landul în care stau – am auzit, înainte de masă, bufnituri repetate, care veneau evident din apartamentul de deasupra noastră. Ca și în cazul lătratului, bufniturile s-au tot repetat, cu mai lungi sau mai scurte intermitențe. Din experiență, omul învață, dar de ceas deșteptător totuși nu putea fi nici vorbă, în acest caz. Explicația nu putea fi decît una: vecinii de sus, ori își instalaseră, cuprinși de nostalgia trecutului, o sobă și spărgeau acum vrednici lemne pentru iarnă, ori trînteau ușile de numai-numa. În apartamentul cu pricina stă familia Gavotti, formată din Martina, care e nemțoaică din Düsseldorf, și Daniele, un italian din Roma, care stă de copil în Germania, plus fiicele lor, Ella, de cinci ani și Luisa, de şase ani. Mă înţeleg excelent cu familia Gavotti, așa că i-am lăsat o vreme să se distreze și să-și facă de cap. De ce să n-aibă și ei o oră de nebunie, m-am gîndit, dar după vreo oră și jumătate mi-a cam ajuns, mai ales că încercam să scriu o povestire despre efectele plăcute ale liniștii și nu reușisem să pun nici un cuvințel pe ecranul laptopului. Așa că am urcat treptele la etajul patru și am sunat la ușa familiei Gavotti. Au ieșit Martina și Daniele la ușă, bucurîndu-se că mă văd și zîmbindu-mi, și cînd m-am plîns de bufnituri, zîmbindu-le, desigur, și eu, mi-au răspuns sec că aceste zgomote nu provin de la ei. Așa că am zis, bine, mille grazie, crezînd că și-au băgat totuși la cap civilizata mea plîngere și întorcîndu-mă optimist la mine în locuință, dar bufniturile au continuat. Deci m-am dus din nou sus și am sunat la familia Gavotti, iar ei, din nou, mi-au spus că le pare rău, es tut uns leid,dar că bufniturile nu vin de la ei. Cînd am urcat la ei a treia oară, de-abia reprimîndu-mi furia, m-au invitat zîmbind călduros înăuntru, așa că le-am zîmbit, din nou, și eu, chiar dacă ceva mai înghețat. Eram în sufragerie, Daniele și Martina s-au așezat ca și mine pe scaun, iar fetițele stăteau cuminți și bine educate în fotolii. Mi-au oferit o cafea sau un ceai. „No grazie”, am spus zîmbind, „non oggi”. Mersi, azi nu. „Nu se poate!”, mi-am zis eu în sinea mea. Aștia sînt, în realitate, o familie de psihopați, trîntesc ușile de se zguduie blocul, sar ca demenții în sus și în jos, și cînd apar eu, se așază cu toții ca la comandă, chipurile liniștiți, zîmbesc și se fac că plouă. Parcă mi se făcuse și teamă, dar le-am spus amabil: „Mi dispiace, sorry”, dar la noi se aud mereu bubuituri de la voi, „man hört einen unheimlichen Krach von euch, è multo rumore!” „Hm”, a spus Daniele, „s-ar putea ca zgomotul în acest bloc să nu se propage de sus în jos, ci de jos in sus.” „Von unten nach oben.” Dar Daniele nu este inginer constructor, ci doar specialist IT, așa că i-am replicat: „Forse ai ragione, forse non. Poate că ai dreptate, poate că nu. Dar știi ce? „Aber weißt du was?” l-am întrebat însuflețit de-o nouă idee. „Andiamo ad esaminare la situazione!” Hai să verificăm. „Wieso nicht”, desigur, a zis el, „was sollen wir tun?” Nici o problemă. Ce vrei să facem? „Vedrai”, i-am spus eu, apoi am sunat-o pe nevastă-mea la celular, și cu permisiunea Martinei și a lui Daniele, le-am trîntit ușa dintre sufragerie și bucătărie. „Ai auzit ceva?”, am întrebat-o pe nevastă-mea. „Nu”, a răspuns ea de jos. „Hm”, am zis eu sceptic și am mai trîntit o dată ușa, din răsputeri. „Și acum?”, am întrebat. „N-am auzit nimic”, a zis nevastă-mea. „Ce faci acolo? Pot să închid?” „Nu”, am spus eu, așteaptă. „Jan, mai ușor, te rog! Bitte etwas leichter”, mi-a spus Daniele îngrijorat. (Dragă Adina, probabil că ai observat că uneori lumea-i întoarsă pe dos. Eu mă străduiesc să vorbesc cu Daniele în italiană, iar el îmi răspunde-n germană.) Am trîntit apoi, rînd pe rînd, ușa dintre hol și baie, pe cea dintre dormitor și hol și pe cea dintre holul din spate și camera copiilor, iar Daniele și Martina mă urmăreau crispați, acceptînd totuși cu inima strînsă să-mi duc verificarea la capăt. Însă jos, la noi, cică tot nimic nu se auzea.

Pe scurt: a trebuit să mă dau bătut. Daniele avusese dreptate, bufniturile veneau de la etajul doi, dar nu din garsoniera cu ceasul-cîine, ci din apartamentul de alături, unde locuiesc Alejandra, Joachim și fetița lor Lara. Explicația era simpla: familia plecase în Altstadt, în orașul vechi, cum am aflat mai tîrziu, la cumpărături, lăsînd ușile și geamurile deschise, așa că din cauza curentului, ușile se trînteau pe rupte, de la sine. Asta s-a întîmplat sîmbătă, și imediat, luni, Alejandra și Joachim și-au cumpărat, la sugestia mea, un Türstopper. Ăsta e obiectul acela mic și rotund din oțel inoxidabil, cu căptușeală de gumă, care se pune lîngă ușa, ca aceasta să nu se trîntească, la o adică. În engleză acest obiect se numește doorstop. Nu știu cum i se spune în limba română, cînd am fost ultima dată în România, ușile se trînteau atît de des, încît nu cred că e cunoscut pe-acolo.

Dar m-am întins cu vorba și n-am mai apucat să-ți povestesc despre vecinii mei, cei o sută cincizeci de refugiați din ţările arabe, care stau la vreo două-trei sute de metri de noi. Și am mai vrut să-ți relatez cîte ceva și despre romi și negri, dar asta o voi face data viitoare.