Pe 27 iulie 1967, am încetat să mai fiu un infractor în Anglia şi în Ţara Galilor. Era totuşi o libertate căpătată cu preţul cîtorva restricţii.

Acum cincizeci de ani, sărutul continental pe ambii obraji nu era forma de salut acceptată, sau acceptabilă, între doi prieteni bărbaţi. Dacă m-aş fi aventurat – pe 28 iulie, să zicem – să îmbrăţişez un alt bărbat în stilul francez sau italian pe o stradă din Londra, am fi riscat să fim arestaţi de un poliţist zelos şi duşi la cea mai apropiată secţie pentru a fi interogaţi. Sună absurd acum, atunci era realitate. Actele homosexuale consimţite între bărbaţii adulţi (lesbienele erau trecute cu vederea) nu mai erau ilegale atîta vreme cît se desfăşurau în locuri private; dar orice manifestare a dragostei care îndrăznea să-şi spună numele în public era socotită un act de „grosolană indecenţă”.

Neobositul şi admirabilul activist Peter Tatchell a fost primul care a arătat că în anii imediat următori implementării recomandărilor Raportului Wolfenden, publicat aproape cu un deceniu înainte, în septembrie 1957, numărul cazurilor de Grosolană Indecenţă a crescut în mod alarmant. Agentul provocator era o prezenţă familiară în baruri, cluburi, băi publice şi toalete. Acest individ hotărît şi oportunist, avid după promovare, distrugea vieţile a nenumăraţi bărbaţi, majoritatea soţi şi taţi, în timp ce el şi amabilul său fund urcau pe scara ierarhică.

În 1954 guvernul conservator a înfiinţat o comisie condusă de Sir John Wolfenden pentru a lua în considerare infracţiunile homosexuale şi prostituţia. Homosexualitatea masculină era interzisă prin legea numită Criminal Law Amendment Act încă din 1885. Procesul omului de ştiinţă Alan Turing, condamnat pentru homosexualitate în 1952, condamnarea doi ani mai tîrziu a Lordului Montagu of Beaulieu, precum şi arestarea într-o toaletă publică a actorului John Gielgud, proaspăt distins cu titlul de cavaler (şi care pînă la sfîrşitul carierei sale avea să adune toate premiile din lume:  Oscar, Emmy, Grammy, Tony), au avut parte de o enormă acoperire în presă, în mare parte libidinoasă. Un subiect care pînă atunci fusese cu măreţie ignorat, mai puţin de comedianţi, vreme de mai mult de jumătate de secol, primea în sfîrşit atenţia cuvenită.

Comisia lui Sir John Wolfenden era alcătuită din doisprezece bărbaţi şi trei femei – sau „doamne” (ladies), aşa cum ar fi fost numite. Una dintre acestea era vicepreşedinta organizaţiei de caritate Glasgow Girl Guides; a doua era preşedinta Curţii Juvenile de Apel din Uxbridge; iar a treia era într-adevăr o doamnă: Lady Stopford, medic, magistrat şi soţia pro-rectorului Universităţii din Manchester. Ai putea crede că acest ilustru trio ştia cîte ceva despre viaţa din lumea reală, dar Sir John Wolfenden – întotdeauna un cavaler distins – a urzit un plan pentru a le scuti de ruşine. Biscuiţii pe care i-au mîncat la ceai în timpul deliberărilor erau făcuţi de renumita fabrică Huntley and Palmers, iar aceste nume au devenit codurile perfecte: homosexualii vor fi numiţi „huntleişi” (huntleys), iar prostituatele, „palmeriţe” (palmers).

Din acei cincisprezece iluştri reprezentanţi ai societăţii britanice, unul singur a votat împotriva deciziei de a le face viaţa mai suportabilă huntleişilor. James Adair, fost judecător fiscal din Glasgow, distins cu Ordinul Imperiului Britanic, era în mod clar de părere că nu e nimic rău în a dărîma uşile dormitoarelor celor consideraţi perverşi. Ceilalţi, cu mici rezerve, au avut o atitudine mai umană. Varianta tipărită a Raportului a devenit bestseller. Datorită prim-ministrului laburist Leo Abse, decizia Comisiei s-a transformat în lege un deceniu mai tîrziu – pe 27 iulie 1967.

Este dificil de reprodus atmosfera de atunci, sentimentul terorii care a străbătut anii ’50 şi o bună parte din anii ’60. Era imposibil de anticipat, chiar şi în anii ’80, posibilitatea ca bărbaţii gay şi lesbienele să poată semna într-o zi parteneriate civile, nu mai zic de căsătorie. În anii `60, foarte puţine piese de teatru sau romane abordau tema gaytăţii (gayness), în ciuda faptului că termenul „gay” fusese însuşit de homosexuali de ceva vreme.

Filmul Victim, realizat în 1961, în care un avocat, jucat de Dirk Bogarde, este sfîşiat între dragostea raţională pentru soţia sa şi atracţia carnală pentru un tînăr, n-a reuşit să facă stilul de viaţă homosexual demn de invidie. „Natura mi-a jucat o festă josnică”, afirmă cu jumătate de voce un personaj secundar. „Festa josnică” era o idee împărtăşită de mulţi care, într-o anumită măsură, îi priveau pe homosexuali cu simpatie. Ocazional este exprimată şi acum de clericii liberali moderaţi, care ştiu că sînt în siguranţă dacă vorbesc despre chestiunea sexuală în termeni de boală.

În august 1967, tînărul dramaturg Joe Orton a fost omorît în bătaie de partenerul său Kenneth Halliwell, care se considera un ratat pe lîngă iubitul său. Piesa lui Orton, Entertaining Mr Sloane, pusă în scenă pentru prima dată în 1964, arăta un talent la fel de strălucitor precum al lui Harold Pinter, cel care în 2005 avea să primească Premiul Nobel pentru Literatură. Admiratorii săi, printre care şi Sir Terence Rattigan, unul dintre cei mai populari dramaturgi britanici de la mijlocul secolului trecut, erau fermecaţi de felul în care Joe Orton folosea limbajul în tradiţia lui Oscar Wilde. Totuşi, ce-i enerva pe detractorii săi vociferanţi era faptul că Mr Sloane, îmbrăcat în piele, apărea ca un gigolo sau ca un băiat de companie care se vindea celui mai generos licitant. Romanciera Pamela Hansford Johnson (1912 - 1981) n-a fost singura care a criticat piesa într-o cronică unde folosea din plin cuvîntul „rău” (evil). Ca şi cum Balzac sau Proust, creatorii unor personaje precum Rastignac şi Vautrin şi Morel şi Charlus, nici n-ar fi existat. Ce i-a supărat pe critici a fost faptul că Mr Sloane era imoral la modul suburban şi ieftin, lucru greu de acceptat de oamenii binecrescuţi.

Prozatorul Angus Wilson (1913-1991) nu mai e azi la modă, dar în primele lui povestiri şi în romanul său de debut şi de mare succes, Hemlock and After (1952), a avut curajul şi grija de a scrie despre gay sau queer, personaje care nu sînt în mod particular simpatice, ba chiar în unele cazuri sînt cu totul neplăcute. Fiinţe umane, în alte cuvinte. Angus Wilson era perceptiv şi prea citit pentru a fi satisfăcut de nobilele victime care-şi deplîngeau sensibilitatea şi singurătatea în paginile ce treceau drept ficţiune gay în anii ’40-’50 în Marea Britanie.

Două romane americane de la jumătatea anilor ’60 aveau puterea de a surprinde şi a şoca: City of Night de John Rechy şi Last Exit to Brooklyn de Hubert Selby Jr. [apărut în anul 2010 şi în traducere românească cu titlul Ultima ieşire spre Brooklin la Editura Humanitas Fiction – n. tr.], amîndouă fascinante. În epoca post-Huntley-and-Palmers bărbaţii şi femeile gay au apărut în cîteva cărţi remarcabile. Cea mai notabilă este romanul lui Alan Hollinghurst The Swimming-Pool Library (1988), care iniţial nu m-a impresionat, dar pe care acum o privesc cu admiraţie. Diverşi romancieri, precum Philip Hensher, Ali Smith, Sarah Waters  [unele dintre cărţile acestor scriitori sînt traduse şi în limba română – n. tr.] sau Patrick Gale au fost eliberaţi de constrîngerile care afectaseră generaţiile de dinaintea lor. Doresc să-mi exprim aici respectul pentru Tom Wakefield, ale cărui cărţi de ficţiune prezintă mediul gay în termeni normali şi domestici. Romanul său Mates (1983) este un studiu impresionant despre capacitatea de revenire şi despre tăria morală. Mi-ar fi plăcut să fi avut mai mulţi cititori.

Pe cînd creşteam într-o familie aparţinînd clasei de mijloc londoneze, cel despre care încă mai vorbeau cu toţii ca despre un queer era Oscar Wilde. Reprezenta decadenţa şi efeminarea. Familia mea, simţind probabil că mă îndreptam spre aşa ceva, îmi tot aminteau că persoanele queer (sau „nancy boys” sau „pansies”) erau copiii unor familii bogate. Mama mea, care a fost slujbaşă încă de la vîrsta de 13 ani, şi care se născuse în anul în care Oscar Wilde fusese închis pentru homosexualitate, cunoscuse astfel de oameni prin casele pe unde lucrase. Un unchi insista că sînt „un fiu al pămîntului” şi că n-ar trebui să uit asta niciodată. Am devenit conştient de absurditatea acestei înrădăcinate prejudecăţi, după ce am cunoscut tot mai mulţi gay nefericiţi în căsătoriile lor. Aveam douăzeci de ani.

Sir John a devenit Lordul Wolfenden. Briliantul său fiu Jeremy, care nu şi-a lăsat strălucirea oglindită în vreo carte, a murit de ciroză la vîrsta de 31 de ani. Era queer şi nu putuse accepta acest indubitabil fapt. Chiar dacă mai glumesc, din cînd în cînd şi cu blîndeţe, despre Huntley and Palmers, le datorăm enorm lui Sir John Wolfenden şi celorlalţi paisprezece membri ai Comisiei. „Carta lor pederastă” a adus o îmbunătăţire condiţiei şi relaţiilor umane.

Imaginaţi-vă ce-i mai rău: premierul Theresa May, sau succesorul ei, vor anunţa două referendumuri – unul pentru a reintroduce pedeapsa cu moartea, celălalt pentru a delegitima căsătoria gay şi parteneriatul civil. Cei dintre noi care-şi păstrează încrederea în esenţiala decenţă a umanităţii vom recurge la biscuiţi digestivi în așteptarea rezultatului, pentru alinare și mîngîiere.

Paul Bailey (n. 1937) este un scriitor britanic premiat. În limba română şi s-au tradus mai multe romane; cel mai recent fiind Băiatul prinţului (Editura Polirom, 2014), o poveste de dragoste gay românească plasată în Parisul şi Bucureştiul anilor ’30. Articolul de faţă a apărut în 2017 în revistele Royal Society of Literature şi Elle Romania.

traducere de Marius CHIVU

Foto: Ben Smith