Doamne grase pluteau pe cer ca nişte baloane.
     Acela era anul în care am uitat de vise şi ne-am trezit, uimiţi, murmurînd. Era primăvară cînd le-am observat răsucindu-se pe cer încoace şi încolo, purtate pe aripile sale de briza blîndă. Din depărtare arătau încîntător, dar ştiam cumva că era un semn rău. Nu putea să însemne decît un singur lucru: fostul meu prieten se întorsese în oraş.
     Cum era de aşteptat, mai tîrziu în ziua aceea am dat nas în nas cu Fred Luck. Mă întorceam acasă de la salonul de îngrijire pentru cîini, cînd l-am zărit pe o bancă din piaţa oraşului, urmărindu-le pe doamnele grase care se învîrteau pe cerul senin.
     – Tu! a strigat el, sărind în sus.
     Era omul surprizelor.
     – A trecut multă vreme, i-am răspuns.
     Nu-l puteam privi în ochi. Îmi spuneam întruna „N-o face, n-o face!“, dar cumva am simţit că era doar o chestiune de timp. Avea ochii de culoarea lemnului- dulce: strălucitori şi înverşunaţi.
     – Eloise! a strigat el din nou, deşi ne aflam la doar cîţiva centimetri distanţă. Aşteptam să treci pe aici! Nu poţi să revii pur şi simplu în viaţa mea, am încercat să-i zic, în schimb mi-a ieşit:
     – O, da.
     Am rămas o clipă studiindu-ne reciproc, fiecare cu motivul lui ascuns. De fapt, al meu nu era chiar aşa de bine ascuns. Cînd Fred se străduise să se concentreze asupra relaţiei cu mine, fusese un iubit incredibil, iar eu mă simţeam cam singură.
     – Fred, am început eu.
     – Mă cheamă Jack acum, a zis el. Mi-am schimbat numele.
     – Jack Luck? am întrebat.
     Eram nedumerită. Îmi frămîntam creierii. El a încuviinţat din cap. Cred că Jack mi se potriveşte mai bine decît Fred, mi-a explicat, afundîndu-şi mîinile în buzunare. Era adevărat. Jack i se potrivea mai bine.
     – Totuşi, făceai să crească mult valoarea numelui Fred, am zis roşind. Îi redai strălucire, cumva.
     – Mersi, a spus, zîmbind.
     Partea aceea a fost simplă. L-am dus acasă, ştiind că nu e nimeni acolo, şi i-am pregătit cina. Pe drum mi-a spus că greşise mult că plecase şi că-i fusese dor de mine. Ştiam că vorbele lui sînt goale, cochilii de mult părăsite, un joc pe care îl pierdeam mereu. Cu toate acestea, l-am lăsat să mă atingă.
     – Cu blîndeţe, i-am cerut.
     Avea multe probleme. Dispariţia nu fusese cea mai mare dintre toate şi nici relaţiile cu nevinovatele doamne grase. Fred nu se putea controla. El era ceea ce naşa mea, Florence, obişnuia să denumească drept veşti proaste.
     – El e un dezastru natural, iar tu eşti oraşul devastat, comenta Florence, iritată, apoi trăgea încă un fum din ţigară. E o erupţie care provoacă mîncărimi, un coş crescut sub piele. E o durere de dinţi, împotriva căreia tu, fătuco, foloseşti doar calmante. Trebuie să-i smulgi eul răutăcios şi să-l azvîrli cît mai departe.
     – Dar îl iubesc, i-am răspuns, cu vocea cea mai suavă de care eram în stare.
     – Of, fătuco! a exclamat Florence. Asta e partea cea mai rea.
     Cînd ne-am întîlnit prima dată eram mai încrezătoare. Tocmai începusem lucrul cu cîinii şi mi s-a părut drăguţ cînd Fred a venit la salon să mă vadă. Eram atît de impresionată de atitudinea lui sexy, încît nu m-am plîns cînd a aruncat pudelul lui Apeson în vîrful platanului din faţa bibliotecii sau cînd a reuşit cumva să ridice de la pămînt Affenpinskerul lui Henderson, lăsîndu-l să se învîrtă în cerc în aer deasupra acoperişului casei. „E un tip neobişnuit“, mi-am zis, „un suflet de artist, nu trebuie decît să-l cizelez puţin, atîta tot.“
     Apoi a tras în ţeapă pisica lui Lorsinski, în vîrful unui felinar stradal, şi a făcut un autobuz să se prăbuşească peste dalmaţianul lui Lawson.
     – Cum naiba a învăţat şmecheriile alea? mă întrebase Florence, trăgînd dintr-o ţigară, învăluită în fum.
     – Nu ştiu, i-am răspuns, răsucindu-mi o şuviţă pe deget.
     – Păi, de ce nu încetează?
     – Nu cred că-şi dă seama ce face decît atunci cînd e prea tîrziu, am zis.
     Mă uitam pe fereastra casei ei la căţeluşul lui Meyerson care se zbenguia prin curte. Nu cred că face intenţionat, am continuat, fără a fi totuşi complet sigură. Am omis ceva. Vedeţi, mai e şi rîsul meu. Am un rîs îngrozitor, toată viaţa, un rîs abject, oribil. Cînd rîd, sunetele pe care le scot îi tulbură pe cei din jur. Rîsul meu cauzează răni: le dă celorlalţi o senzaţie de greaţă sau îi înnebuneşte. Încetează cu zgomotul ăla, îmi strigă, îndepărtîndu-se în goană de lîngă mine şi astupîndu-şi urechile cu mîinile. E atît de rău încît nu mă primesc la cinema. Mi se încalcă drepturile, le-am zis întruna pînă cînd au instalat ecrane separate.      Operatorul ieşea din clădire şi aştepta aşezat pe trotuar. De fiecare data cînd o rolă de film se termina, mă duceam să-l chem.
     Aşa că vă puteţi imagina ce însemna pentru mine să întîlnesc un om pe care să nu-l deranjeze.
     Prima data cînd am rîs în compania lui – stăteam pe verandă cînd mi-a scăpat un chicot frenetic, agitat, şi am încercat să mi-l înăbuş ducînd mîna la gură, ca să mi-l vîr înapoi pe gît – n-a făcut decît să-mi aranjeze o şuviţă după ureche şi mi-a şoptit: “Eşti atît de frumoasă!“ Şi cu asta eram chit. Nu mă deranja faptul că ghivecele cu plante aflate lîngă noi pe verandă zburau acum în jurul capetelor noastre. Nu m-a deranjat nici măcar că s-au făcut praf la primul nostru sărut. Tot ce conta era Fred şi felul în care mă ţinea în braţe. Tot ce conta era că de atunci aveam pe cineva cu care să mă duc la film.
     Între timp, pînă ca Fred să devină Jack, eu mă căsătorisem cu un tip pe nume Steve. Şi bineînţeles că l-am dus pe Jack acasă să i-l prezint. Steve nu era numele lui adevărat – numele lui adevărat semăna cu denumirea unui cîrnat –, dar îmi dăduse o grămadă de bani ca să accept să-i devin soţie şi aveam impresia că numele Steve făcuse din el un cetăţean naturalizat. Cu toate că nu-I plăcea rîsul meu, mă angajase în funcţia de soţie ca să nu fie trimis înapoi în ţara sumbră şi deprimantă în care se născuse. Cînd Steve a aflat despre existenţa lui Jack, a părut deranjat, deşi de regulă sentimentele lui îmi erau străine. Îi era greu să comunice.
     – Eu şi tu sîngerăm, a zis în timp ce Jack era în baie.
     – Eu şi tu sîntem doi străini, a încercat din nou.
     Brutari.
    – Nu, l-am contrazis, răsfoind paginile lucioase ale unei reviste. Nici măcar n-am ridicat privirea.
     – Împrumutaţi, a zis. Încercaţi.
     – Înspăimîntaţi? l-am corectat eu. Îmi plăcea să-l amărăsc.
     – Nu! Tu nu înţelegeam. Eu şi tu ca un copac, a încercat el.
     – Capac? am zis, dînd pagina.
     – Nu!
     (Alte două pagini.)
     – Creier!
     – Jack împrumută soţie, a reluat el, dînd disperat din mîini. Soţul uită, soţul e uitat. Am aruncat deoparte revista şi m-am ridicat din fotoliu exact cînd a intrat Jack.
     – Mă întorc mai tîrziu, i-am zis.
     – Vezi tu, dragostea nu făcea parte din înţelegere.
     Ştiu că dragostea nu e niciodată etc. etc., totuşi aşteptam ceva mai mult respect. M-ai angajat şi asta e datoria mea: soţie. Nimic mai mult.
     – Corect, a încuviinţat el, radiind. Soţie.
     Abia mai tîrziu mi-am dat seama cît de puţin înţelesese. Aşadar, nu-i plăcea de Fred. Însă toată lumea îl plăcea pe Fred. Era parte din ordinea universului: oamenii îl întîlneau pe Fred şi-l plăceau pe dată. Aşa se formase lumea. Dar nu şi Steve Cîrnat. Primul lucru pe care l-a spus cînd l-a întîlnit pe Fred a fost: Nu e omul care trebuie. Nu e bărbatul potrivit pentru tine.
     – Corect, i-am zis, tu m-ai angajat. El a dispărut. Nu e decît fostul meu prieten exagerat de perfect, care are un efect ciudat asupra tuturor oamenilor. Steve n-a înţeles.
     – Nu e bun de nimic, a murmurat, studiindu-l pe Fred.
     Jack, născut Fred, era multe lucruri, trebuie să admit, dar în esenţă nu era un om rău. Adică era iresponsabil, cu siguranţă, dar în general din cauză că era impulsiv, şi nu răutăcios, îmi spuneam. Cu toate astea, undeva în mintea mea rămîneau lucruri, vise uitate, poate, gînduri pasagere, senzaţia că pierdeam o mulţime de lucruri, lucruri rămase în urmă. Cînd am ieşit din casă l-am privit pe Fred care, cu mîinile în buzunare, se uita la cerul nocturn, unde doamne grase obturau vederea stelelor asemenea unor găuri negre, ca o răsuflare întretăiată, ca nişte nori uitaţi. Am clătinat din cap, nemulţumită de ceea ce simţeam, dorinţa de a fi atinsă, în timp ce furia pe care o acumulasem în mine se ascunsese undeva departe. M-a aşteptat să-l ajung din urmă, apoi mi-a cuprins umerii cu braţele, m-a sărutat pe frunte, iar eu l-am urmat acasă.
     Dimineaţă am luat micul dejun la un restaurant de lîngă parc. Eu am sorbit o ceaşcă de cafea, iar Fred a mîncat o brioşă cu banane. Angajaţii se uitau la noi, înspăimîntaţi – văzuseră de cît rău era Fred în stare.  Probabil că nu e o idee prea strălucită, mi-am zis, în schimb, tot ce-am putut rosti a fost: „Ce zi frumoasă!“ La radio se discuta despre cum s-ar putea proceda pentru a le coborî pe doamnele grase de pe cer. Făceau bucuroase cu mîna în lumina zilei, dar îmi imaginam că trebuie să li se fi făcut foame pînă acum. Totuşi, mi-am zis că poate asta înseamnă evoluţie, felul în care se învîrte lumea. Poate că era adevărat şi pentru doamnele grase – faptul că acum ceva era o portocală, pentru ca un minut mai tîrziu să fie o piersică.
     Şi poate că aveau să coboare liniştite pe măsură ce slăbeau şi aveau să aterizeze aici ca noi, ceilalţi, traşi la faţă, obosiţi şi fără idealuri, odată ce-şi vor fi pierdut minunatele rotunjimi.

traducere de Cristina Nan

din volumul
Nu deranjati! (antologie de povestiri cinice), coord. Nick Hornby si Eli Horowitz, Editura Nemira, 2016.