„Pentru noua tablă de valori acceptate, Caragiale a fost găsit «politic corect», în timp ce punerea lui Eminescu la patul lui Procust al noului canon importat din «ţările progresiste» a arătat fără dubiu că fostul poet naţional al României clasice e «politic incorect».

Cum ar fi putut fi altfel? Ca poet naţional, Eminescu nu mai poate supravieţui, deoarece noi ieşim azi din zodia naţionalului. Poet canonic Eminescu nu mai poate fi, deoarece revoluţia sociologică din învăţămîntul superior care a avut loc după 1990 a adus la putere studioşi care fac alergie la auzul cuvîntului canon şi manifestă tendinţa să pună mîna pe revolver cînd aud cuvîntul tradiţie. Profund el nu mai poate fi considerat, deoarece categoria profundului, nefiind postmodernă, nu mai e prizată de intelectualii progresişti.
Interesant Eminescu nu mai poate fi, deoarece tot ce e interesant în Eminescu e pur german, iar azi nu se mai consideră interesant decît ce vine din zona anglo-saxonă, care e contrariul germanităţii. Din punct de vedere politic, Eminescu pare a fi irecuperabil.

Categoriile lui Eminescu? Azi, nimeni nu mai poate vorbi despre sursele originare ale sensibilităţii sale fără a trebui să pună totul între ghilimele, adică fără a face cu ochiul, fără a-şi cere scuze ori fără a-l scuza, luîndu-l de fapt peste picior. Într-o epocă în care viziunile mai sînt licite doar la cinema (ceea ce i-ar fi plăcut lui Max Weber), Eminescu nu ne mai poate apărea decît ca exasperant de învechit. Or, se ştie, supremul argument împotriva cuiva, azi, este sentinţa «eşti învechit». Iar cultura română din ultimii ani, în lupta pentru integrare euro-atlantică, nu doreşte decît să scape de tot ce este «învechit» – adică să fie progresistă.

Pentru nevoia de chip nou a tinerilor care în cultura română de azi doresc să-şi facă un nume bine văzut în afară, Eminescu joacă rolul cadavrului din debara.”

Am citat copios dintr-un text vechi de zece ani, semnat de Horia-Roman Patapievici, intitulat Inactualitatea lui Eminescu în anul Caragiale şi publicat în „Flacăra” (nr. 1-2, 2002). Mai aveam puţin şi reproduceam integral acest articol pe baza căruia Patapievici a fost numit denigrator al lui Eminescu. Pe cîte site-uri şi bloguri am văzut comentarii (cu şi fără nickname-uri) în care autorul era împroşcat cu lături pentru „anti-eminescianismul” său? De cîte ori imaginea „cadavrului din debara” a fost livrată, public, ca traducînd metaforic convingerile sale?

Nu mai contează textul propriu-zis al lui H.-R. Patapievici. Acesta a scris (unde? undeva!) că Eminescu este cadavrul nostru din debara (sau, pe telefonul naţional fără fir, scheletul din dulap), ceea ce îl face pe un domn semnînd Hadrian Tomescu să scrie pe voxbanat.ro, nu mai departe decît luna trecută, un text cu titlul Un scelerat: Horia Roman Patapievici. „Ce-o fi găsit Băsescu la el? Poate l-a fascinat afirmaţia că: «Eminescu este scheletul nostru din dulap. Pînă nu scăpăm de el nu intrăm în Uniunea Europeană»!”

Am încheiat citatul din Hadrian Tomescu, care „citează” la rîndul său din H.-R. Patapievici fraze pe care acesta din urmă nu le-a scris. Dl Hadrian Tomescu va continua, cu aceeaşi eleganţă argumentativă, să se refere în contradictoriu la opiniile mai sus-menţionate, totuşi neexprimate ca atare de obiectul criticii sale, vorbind (domnul Hadrian) de „seria scîrboşeniilor avortonului Patapievici”, serie pe care domnul Hadrian o descrie ca fiind „imensă”. Din păcate, analistul nu enumeră „scîrboşeniile”, ci trece mai departe pentru a se opri: „ne oprim aici, din greaţă”. Relevantă va fi concluzia desprinsă de domnul Hadrian în lumina acestor consideraţii: „Individul este patibular, iar locul lui este ori la închisoare, ori la ospiciu”.

Ştiu deja ce mi se va spune acum. Pentru a-l apăra pe H.-R. Patapievici, decupez intervenţii joase ale unor „critici” pe care e uşor să-i combaţi. Fiindcă se descalifică singuri.

Dar oare cîte asemenea comentarii a trebuit să suporte Patapievici? Şi de ce? Cum este să citeşti un articol în care, falsificîndu-se un text al tău, să fii numit „scelerat” şi „avorton”? Aţi făcut această experienţă? E curiozitatea mea legată de acei intelectuali ai noştri atît de relaxaţi cînd e vorba să fie calomniaţi colegi ai lor; şi care se fac livizi la cea mai măruntă obiecţie. Deci, cum e? Cum ar fi? Dacă am fi noi în cauză am fi la fel de senini? Cum l-am citi atunci pe domnul Hadrian?

Ne-am obişnuit cu ideea că tot ce e mai rău se află într-un spaţiu publicistic numit „România Mare”, bine delimitat şi la o distanţă profilactică de comunitatea intelectualilor şi a oamenilor cumsecade. Că „România Mare” este acolo – şi noi sîntem dincoace. Şi că asta e tot: cele două lumi nu se vor întîlni niciodată.

Să corectăm această reprezentare oarecum idilică a spaţiului nostru public. Căci domnul Hadrian vorbeşte în numele Timişoarei. Or, mie abia acest lucru îmi pare monstruos.

Fotografie de Mircea Struțeanu