Dorințele profunde ale zeilor (Kamigami no fukaki yokubo)

Shôhei Imamura este unul din cei mai importanți cineaști japonezi postbelici și un răsfățat al premiilor de la Cannes, fiind recompensat de două ori cu Palme d’Or pentru filmele sale: „Balada lui Narayama” („Narayama-bushi kô”, 1983) și „Țiparul” („Unagi”, 1997). Născut într-o familie avută de medici, Shôhei beneficiază de școli de elită, care nu fac decît să îi alimenteze disprețul pentru clasele privilegiate: „… gîndeam că ei sunt genul de oameni care nu se vor apropia niciodată de adevărurile fundamentale ale vieții. Cunoscîndu-i, îmi doream să mă identific cu clasa muncitoare care era mai fidelă naturii sale umane.”, se confesează Imamura într-un interviu. Astfel se conturează domeniul de interes al regizorului ca „relație dintre partea inferioară a corpului uman și partea inferioară a structurii sociale, pe care se bazează realitatea cotidiană japoneză” (S. Imamura). Tînărul Shôhei profită de circumstanțele cauzate de înfrîngerea Japoniei în război pentru a se dedica cu entuziasm unei existențe promiscue, implicîndu-se în contrabanda cu alcool și țigări și împrietenindu-se cu delincvenți și prostituate, care îi vor servi mai apoi ca sursă de inspirație pentru eroii filmelor sale.

 

Accesibil publicului vorbitor de limbă engleză de cîțiva ani, odată cu relansarea în Blu-ray,  „Dorințele profunde ale zeilor” („Kamigami no fukaki yokubo”, 1968) este un film de maturitate, unde Imamura își expune obsesiile într-un stil asumat dezordonat, care pentru cineastul japonez înseamnă un omagiu adus însăși complexității vieții. Probabil subordonat aceleiași idei, și procesul de filmare a fost unul anevoios și îndelungat (18 luni în loc de cele 6 prevăzute) și succesul critic și de public s-a lăsat mult așteptat, rezultînd în falimentul casei de producție - care se reorientează către filme pornografice - și în retragerea lui Imamura spre filme documentare de televiziune. „Dorințele profunde ale zeilor” poate fi considerat o reinterpretare a mitului creator al insulei Kurage (în realitate Okinawa), o epopee cu eroi nu foarte vrednici, pe alocuri caricaturali. Locuitorii insulei se află într-un moment critic: le lipsește apa proaspătă, peștele se împuținează și el, salariile celor care muncesc pentru fabrica de zahăr din trestie nu au mai fost plătite de mult. Toate acestea sunt puse pe seama zeilor, care nu îi mai ascultă de ceva vreme, mai ales din cauza nelegiuirilor familiei Futori, incestuoasă și adulteră. Familia Futori este formată dintr-un bunic care în trecut și-a luat propria fiică de soție și au avut și un copil, o soră (Uma) și un frate (Nekichi) îndrăgostiți unul de altul, un nepot (Kametaro) și o nepoată/fiică retardată (Toriko). Nekichi este cel care trebuie să ridice blestemul familiei, muncind ca un Sisif vreme de mai bine de 20 de ani, încercînd să prăvălească într-un lac un bolovan adus de tsunami. Declinul fabricii de zahăr aduce pe insulă un străin (Karyia), un inginer trimis de conducere ca să rezolve problema lipsei apei potabile care afectează producția. Karyia nu face decît să se împotmolească în ițele credințelor, ritualurilor și relațiilor locuitorilor insulei, complicîndu-le și mai mult.

 

Interesat mai ales de dimensiunea antropologică a subiectelor sale, narațiunea lui Imamura este mai mult un pretext pentru a face să se ciocnească destinele personajelor sale, primitive, mistice, dar și sentimentale. Scufundat în totalitate în atmosfera insulei, cineastul filmează cu fervoare animale sălbatice în contrapunct cu personajele umane, se încolăcește în jurul unui stîlp, urmărind delirul religios al lui Toriko sau se lasă cucerit de frumusețea paradisiacă a vreunui apus de soare; cu riscul ca ideile sale antitehnologice să fie uneori ostentative și clișeice (cel mai bun exemplu în acest sens fiind epilogul), pasiunea aceasta poate deveni contagioasă.