M-am tot întrebat în ultima vreme de unde vine impresia generalizată potrivit căreia sistemele totalitare ale secolului XX au fost o anomalie, o abatere de proporții de la profilul general al epocii în care au avut loc. În definitiv, sistemele absolutiste au fost o constantă istorică, inclusiv în Europa, iar arbitrariul, cruzimea și tortura au fost metode uzuale de exercitare a puterii, aici și în alte părți, în secolul trecut și în multe alte secole trecute. De unde atunci mirarea masivă și ingenuă privind prezența sistemelor totalitare în secolului XX, sisteme care ar putea caracteriza omenirea cel puțin la fel de bine ca și democrația?

Răspunsul ține de raportarea noastră la actuala perioadă istorică. Dincolo de apariția și dispariția sistemelor totalitare, sîntem parte a epocii post-coloniale, caracterizată printr-o omogenizare tehnologică, de practică politică şi de mentalităţi - mă refer, se înţelege, la lumea occidentală, în care sînt incluse Europa, America şi Australia. Ruptura în această lume e undeva între sfîrșitul secolului XIX și începutul secolului XX, nicidecum în 1914, 1918 sau 1945. Tocmai această ruptură, anterioară apariției sistemelor totalitare, e la baza percepției de atunci și de acum privind anomalia acestora.

Epoca post-colonială este mai omogenă decît am fi înclinați să credem, de la înălțimea progresului pe care spunem că l-am realizat în ultimele trei decenii. E caracterizată de aceleași expresii politice, precum alegerile. Să privim mai atent. Roosevelt de pildă, indiferent de ce opțiune favoriza, trebuia să țină cont de voința electoratului în privința alegerii momentului implicării americane în război. Tensiunile politice interne din capitala americană și din capitalele europene respectă de mai bine de o sută de ani aceleași tipare. Pînă și în Rusia, extremul orient al civilizației europene, sistemul absolutist a trebuit să accepte apariția Dumei de Stat. Omogenitatea epocii poate fi și altfel probată. Slujba, concediul, afacerea, banca sînt instituții care nu s-au modificat esențial în tot acest timp. Nici tehnologic, îndrăznesc să spun, exceptînd poate internetul, nu sîntem dintr-o epocă superioară faţă de interbelic. Întîmplător, am văzut zilele trecute imagini de la vizita țarului la Constanța. Erau din 1914. Metroul din New York tocmai a împlinit un secol de existenţă. Oamenii merg pe stadion la un meci de fotbal ca în 1935. Folosesc tramvaie ca să ajungă la serviciu ca acum 50, 80 sau 100 de ani. Sau telefonul, sau serviciile de publicitate, sanitare sau de învățămînt. Etosul democrat al acestei epoci e forjat și prin omogenitatea colaterală socială sau tehnologică descrisă. Ne recunoaștem în tot acest spațiu temporal. Din aceste motive, noi de fapt percepem că sistemele totalitare au apărut într-o epocă care ne aparține, care ne reprezintă, în care trăim chiar acum.

Așadar, în epoca noastră preponderent democratică au fost posibile două anomalii totalitariste (plus două conflagraţii generalizate, care au scos din nou în evidenţă natura violentă a speciei - dar asta e o altă discuţie). Ni le asumăm pentru că ne aparțin la scară istorică, sînt parte a epocii noastre, dar ne și mirăm de apariția lor pentru că percepem ca pe un dat prezența democrației în perioada curentă. În rest, rămîne cum am constatat: omul a fost capabil de multe alte abordări, pe care poate tocmai prin aceste anomalii reușim să nu le pierdem din vedere.

Ionuț Iamandi este jurnalist la Radio România Actualități.

Foto: Imagine de ansamblu a oraşului Florenţa. Sursa: pixabay.com