Ieri citeam în avion într-o revistă glamour că, potrivit sondajelor, 59% dintre austrieci sînt fericiți. Autorul, austriac, evident, spunea că a auzit că minus 10% dintre români se declară fericiți și asta înseamnă că 110% dintre români sînt nefericiți (!?). Dar după vizionarea de alaltăieri a filmului lui Peter Kern, Glaube, Liebe, Tod/ Belief, Love, Death, articolul din revista lui Austrian Airlines nu a reușit să mă mai deranjeze pentru că lucrurile se pot privi și altfel decît din avion. Filmul lui Peter Kern, în care regizorul e și protagonist, este povestea unui individ care suferă de obezitate morbidă și care reflectează, încă din generic, la crimele împotriva umanității și la opresiunea Africii de către Europa, declarîndu-se „nedemocratic, isteric, austriac.” În prim plan e relația disfuncțională cu mama lui octogenară care îl urăște pentru infirmitățile lui. Peter udă încă patul la 63 de ani, are diabet, abia își mișcă corpul monstruos și o biciuiește cu sarcasmul lui cu fiecare ocazie. Pentru toate astea și în ciuda lor, bătrîna trebuie să îi poarte de grijă. Va ieși și din ea un monstru fosilizat și toxic pe parcursul filmului.

Cei doi pleacă, pentru sănătatea lui Peter, într-o croazieră cu un vaporaș pe un rîu în Germania. În mijlocul apei, sub pavilion german îi va apropia o mărturisire pe care Paul a ținut-o în el toată viața: e gay. Bătrîna bănuia asta și lipsa ei de surpriză îl umple de fericire. Încearcă și ea să se apropie de fiul ei cu amintiri despre intrarea lui Hitler în Viena și fascinația care i s-a întipărit în minte. Cei doi plutesc în atmosfera lor de dezgust și ură subliminală pînă ce pe vapor și în frigiderul lor tixit se strecoară un șobolan, adică un arab clandestin. Intrusul declanșează toate suspiciunile care zac prin cotloanele minții celor doi, unindu-le. Urmează o crimă. Bugetul minuscul al filmului și mijloacele extrem de amatoricești au un efect interesant: crima pare de jucărie. Reflectă acele umbre de gînd pe care, dacă nu le exprimăm, trecem cu succes drept democratici. Faptul că aroganța și disprețul occidental pentru africani e ceva ce occidentalilor nu li se pare grav despre ei înșiși. Dar Kern presară prin film scene de genocid din arhive, în care crimele nu mai sînt nici de jucărie, nici ficțiune. Poate că problema nu e decît că Occidentul confundă consumerismul cu democrația, incapabil de fapt să îi înțeleagă sensul. Filmul lui Kern îți lasă o impresie de plumb.

A doua și ultima parte a jurnalului meu de la festivalul austriac consemnează și cîteva dezamăgiri. Două eșecuri în ultimele două zile: două dintre filmele de ficțiune pe care abia așteptam să le văd s-au proiectat fără subtitrare în ciuda programului care le indica subtitrate.

Am ratat, deci, Anfang 80/ Coming of Age, o poveste de dragoste, se pare toridă, între doi octogenari, care își trăiesc la maximum, cu încăpățînare, marea dragoste care a dat peste ei în ciuda vîrstei și a faptului că ea suferă de cancer. Filmul a avut premiera mai demult în cinematografele austriece și de asta a avut o proiecție unică la Diagonale. Am ratat și Quid Tum din aceleași motive. Filmul experimental al regizoarei Mara Mattuschka se deschide cu un episod sado-maso pus în scenă teatral între doi oameni cu trupuri urîte, fanate, și o tînără cu priviri rătăcite care ascultă pe la uși (porți de fier mai exact). Cu niște monologuri probabil cruciale. Mă pregătisem să rămîn, așa cum am făcut-o și la documentarul lui Michael Glawogger, Whore’s Glory, doar că, vizual, fără să pricep o iotă, filmul aducea cu un film porno german din anii ’70 care o luase razna. Afară ploua și mai așteptasem și 30 de minute la intrare.

A treia dezamăgire e că cel care a fost desemnat duminică cel mai bun film, Stillleben al regizorului Thomas Reiden, a fost prezentat tot numai în germană în original și tăiat deci de pe listă din ziua unu.

Au existat, însă, compensații plăcute. Mai întît, după cum spuneam, documentarul lui Michael Glawogger, Whore’s Glory, văzut în prima zi de festival, pe care l-am ratat la Veneția și l-am vizionat aici cu subtitluri numai în germană. A fost un spectacol prea fascinant ca să nu mă străduiesc să pun cap la cap cele două-trei cuvinte în germană din vocabular și să rezist pînă la capăt. Regizorul călătorește în Thailanda, țara sexului, unde filmează migălos cîteva zile din rutina fetițelor de la The Fishbowl, licitația de prostituate. Ele așteaptă cuminți și pline de speranță în vitrinele unui club care seamănă cu sălile de bowling de la noi, să fie alese de clienți. Bărbații privesc, comentează, se tocmesc. Dincolo de geam, tinerele bîrfesc, discută despre nevoile lor de zi cu zi, rîd, se plictisesc. Există pentru ele o foaie de pontaj. Există o lume subînțeleasă în care se expun alcoolului și drogurilor. Seara ies cîte trei patru în oraș și mănîncă împreună. Viața lor nu pare mai grea decît a altora. Sînt religioase, vesele și recunoscătoare cînd le pică niște clienți „grași”. Pot fi și grași, sigur, cu condiția să fie mai mulți pe zi. Apoi Glawogger se mută în maghernițele fetide ale Bangladeshului dedicate prostituției (și infantile) numite „Zona”, pentru ca ultima destinație să fie Mexico și motelele-buncăr din „The City of Joy”. Ultimele două locuri au în comun suflul religios, de-a dreptul mistic, exuberanța și mizeria. Și statutul trecut sub tăcere de sclave al prostituatelor. Peștii sînt nevăzuți. Personajele, plătite de regizor să participe la reconstituirea propriilor lor vieți discută deschis, n-au false pudori nici legate de meseria lor nici de părțile lor intime. Unele au un talent și un apetit sexual ieșit din comun. Confesiunile lor sînt expediții memorabile în universul planturos al sexului ieftin. Abordarea discutabilă a regizorului, care e o marcă a lui, nu știrbește nimic din forța acestui documentar, unul dintre cele mai bune de anul trecut.

Extrem de plăcută era și piața de alimente din fața hotelului. Îmi amintea de piața Mihai Viteazul din primele ediții de TIFF. Pestriță, vie, plină de fructe, bulion, brînză și slănină. A trebuit să fie clujenii mai catolici decît Papa și să distrugă una dintre cele mai spectaculoase piețe care s-au pomenit și a trebuit să ajung pînă la Graz, care nu e altceva decît o Transilvanie fără români, ca să mă mai lămuresc o dată cît de inutilă și prostească a fost inițiativa. N-am mîncat la Graz nici un apfelstrudel. Nu se vedea niciunul nicăieri. M-a salvat piața cu țăranii ei, de unde am luat o bucată de plăcintă cu mere de la o gospodină grasă.

Mi-a fost greu să rămîn la Graz mai mult de trei-patru zile din cauza unui fel de sevraj provocat de lipsa de contraste. Am descoperit că frumusețea fără contrapuncte devine plictisitoare și greu de suportat. În cinema, efectul însă se risipea ușor căci austriecii știu să facă din disfuncționalitățile lor un mare spectacol.

Laura Popescu este critic de film.