În Bucureşti, trăim împărţiţi în mai multe tabere, din care, fie că vrem sau nu, facem parte. Şoferii se războiesc cu pietonii pentru fiecare centimetru de asfalt. Pietonii îi au de partea lor şi pe biciclişti, care le împărtăşesc cauza: mai puţine maşini, mai puţină poluare, jos cu jeep-urile, să interzicem claxoanele! Şoferii formează o tabără puternică şi bine înarmată, dar măcinată de lupte interne care au loc, de cele mai multe ori, la semafor. Taximetriştii reprezintă o categorie separată, aflată în război cu toată lumea, în schimb unită de o solidaritate puternică de breaslă. Iar lupta dintre sexe, orice s-ar zice, la volan se ascute!

Mai nou, de cînd ne paşte interzicerea fumatului, bătălia cea mai acerbă se duce între fumători şi nefumători. Fumătorii se simt amenintaţi şi îi consideră pe nefumători un fel de duşmani de clasă, direct responsabili de această măsură represivă. Se fac remarce agresive de ambele părţi: "Dacă nu vă place fumul, ia duceţi-vă, nene, în alte locuri, unde nu se fumează!", "Daa?? de ce să ne ducem noi? Să staţi voi acasă şi să fumaţi acolo, în loc să ne îmbolnăviţi pe noi de cancer!"

Chiar şi în parc, un loc aparent calm şi idilic, teritoriile sînt împărţite între mai multe tabere (pensionari, posesori de cîini şi mămici) aflate într-un continuu conflict de interese. Nimeni nu are timp să discute civilizat cînd i se încalcă teritoriul, se ţipă direct, fără menajamente: "Daa?? nu ţi-e ruşine, domule, să vii cu javra aici să facă pipi în nisipul în care se joacă copiii noştri?", "Şi ce vrei, cucoană, dacă acum l-a apucat, io ce să-i fac? Ţipă matale la el, să vedem, te înţelege?"

Se pare că strada este locul în care oamenii se simt violentaţi cel mai mult. Percep claxoanele, înjuraturile, privirile (mai ales femeile), chiar şi reclamele gigantice care tronează pe cladiri (pe mine, una, mă obsedează cea de pe Calea Victoriei colţ cu Regina Elisabeta la un tratament pentru hemoroizi!) ca pe nişte manifestări violente, care le agresează permanent liniştea şi intimitatea. Pe locul doi se află mijloacele de transport în comun, unde agresiunea verbală, psihică şi olfactivă se transformă imediat în violenţă fizică: coatele, ghionturile, apostrofările te fac să cobori din autobuz sau metrou cu demnitatea şifonată şi uneori cu vînătăi.

Dar nici acasă nu e mai bine, dacă ţii televizorul deschis: violenţa de pe micul ecran îţi inundă pe dată apartamentul liniştit - apartament pe care noaptea ţi-l pot sparge hoţii, pe care apoi nu-i prinde nimeni.

De ce se tem tinerii

Teoretic, tinerii ar trebui să fie ceva mai relaxaţi... Chiar şi cei boemi şi cu capul în nori, care se îndeletnicesc cu chestii paşnice, atunci cînd sînt luaţi la întrebari, scot la iveală faptul că au frici sau angoase provocate de ceea ce se întîmplă în jurul lor. Te astepţi să vadă numai cîmpuri cu margarete, dar ei observă violenţă pretutindeni în jurul lor.

"Oraşul asta e un viol diurn pentru mine. Mă uit în sus, mă violeaza designerul de la Mobexpert cu o noua canapea de piele cît 5 balcoane de bloc. Mă uit în jos, mă violează cele 23 de chiştocuri stinse pe trotuar. De luat bătaie, totusi, nu mi-am luat niciodată... Noaptea mi-e frică să trec pe la Mătăsari, pe care nu pot să-l evit cînd mă duc acasă. Mi-e frică şi să iau taxiul noaptea, aşa că de obicei ramîn pe la prieteni" - spune Mădălina (19 ani).

Pe de altă parte, Cătălin (24 de ani) e aşa de enervat că pe trotuar nu mai ai loc să mergi de maşinile parcate ("eu chiar mă simt agresat ca pieton"), încît a trecut direct la fapte, şi a inventat un instrument de a riposta în mod neviolent. El propune pe http://parchez.ca cîteva modele de stickere rezistente la apă, cu mesaje simpatice (ai de ales între "parchez ca un bou", "ca un porc" şi "ca o vacă"), numai bune de lipit pe parbrizul soferilor "retarzi", cum îi alinta inventatorul.

Anca (29 de ani) a păţit de toate: a primit o bîtă-n cap în plin centrul Ploieştilor (politiştii au ajuns trei minute mai tîrziu, dar nu s-au agitat prea tare să-i prindă pe agresori), o pungă cu făină în faţă, de la nişte puşti puşi pe "şotii", în buricul Bucureştilor; este terorizată de cîinii maidanezi din jurul blocului şi hotii i-au spart casa. Nu crede în destin sau în lanţul ghinioanelor, ci în violenţa unei societăţi unde autoritatea nu funcţionează. "Nimănui nu-i pasă că mi-e frică să intru în bloc din cauza haitei de cîini de pe stradă, deşi sînt plătiţi oameni să-mi asigure confortul ăsta. Poliţia şi jandarmii ar trebui să ne apere, deşi sînt multe cazuri de jigniri şi agresare tocmai din partea lor!"

Pînă acum, nu s-au găsit metode de lupta împotriva agresiunilor zilnice de care ai parte în oraş, în afară de hazul de necaz la o bere, cu prietenii, sau de a te plînge, eventual pe blog, că trăim într-o societate violentă...

Apărut în Dilema veche, nr. 219, 26 aprilie 2008