În centrul scurtei noastre povestiri se află Fabio Cannavaro, cel mai bun jucător din lume în 2006. Il Bello, Il Duce sau Il Muro di Berlino (Zidul Berlinului), cum îl alintă italienii, sau chiar El Bus Humano (Omul autobuz), cum îi spun ceilalţi latini, este un personaj încîntător, caracterizat printr-o naivitate copilărească şi o abnegaţie ieşită din minţi.

Este anul 2010. Selecţionerul Marcelo Lippi - cinefilii spun despre el că ar semăna cu Paul Newman- a venit pe Continentul Negru cu cele mai bune intenţii. Suflet nostalgic, tehnicianul azzurrilor n-a înţeles rostul unor schimbări făcute de dragul schimbărilor şi, din principiu, a mizat tot pe vechea gardă din care nu lipseşte nici unul dintre boemii săi prieteni: poetul Cannavaro, zugravii renascentişti Buffon şi Zambrotta, regizorul Pirlo sau prim-balerinul Pepe.

Începe Mondialul din Africa de Sud.

De teamă să nu cadă în mrejele latino-americane ale realismului magic, Squadra Azzurra semnează un armistiţiu separat cu generalul Gerardo Martino, comandantul trupelor de gherilă paraguayene. Peninsularii îl pierd însă pe meşterul Gigi Buffon, iar Il Capitano, cu rîvnă disimulată şi perseverenţă neînduplecată, îşi dă seama de iminentul dezastru.

Pentru că presimte un nou armistiţiu neavantajos acordat plutonierului-adjutant Ricki Herbert (comandantul detaşamentului de pionieri neozeelandezi) şi un eşec dureros cu Slovacia lui Vittek, ”Il Muro di Berlino” trece la planul B – basme & baliverne. Căci unicul scop al visătorului Fabio rămîne, în aceste momente de restrişte, salvarea inocenţei obscurilor săi coechipieri.

Iată, aşadar, vorbele meşteşugite ale neîntrecutului povestaş Cannavaro, căruia, cînd era mai mic, îi plăcuse foarte mult filmul lui Roberto Benigni, La vita è bella.

Fabio Cannavaro:
- Prieteni, este şansa noastră să intrăm în vacanţă după un sezon lung şi o Cupă Mondială pernicioasă. Totul este aranjat. Granzii, adică noi, Franţa şi alte finaliste mondiale am venit aici să ne relaxăm la o bere, şi numai sălbaticii şi desculţii au atîta minte încît să-şi rupă oasele alergînd după nenorocita aia de Jabulani. Mai sînt cîteva squadre cu gărgăuni în cap, Brazilia, Argentina, Spania, dar fiecare face după cum îl taie capul.

Desigur, nu-i deloc uşor să-ţi doreşti să pierzi, însă eu cred că trebuie să ne vedem interesul. Iar interesul nostru este să nu fim trimişi pachet la Pretoria, pentru meciul din optimi cu Japonia. Am auzit că la Pretoria sunt mulţi cuţitari şi hoţi de portofele. În plus, nu ştii niciodată cînd te trezeşti cu vreun kamikaze înflăcărat la masă. Sînt de acord cu voi, un egal cu Papua Noua Zeelandă şi o înfrîngere în ultimul meci nu sunt motive de laudă, dar să ştiţi că sunt mult mai sănătoase
Staţi că mă sună Mister... Da, să trăiţi, am înţeles!

Băieţi, exact ce vă spuneam. Lippi, zice că i s-a acrit de Africa, vrea acasă la nevastă-sa. M-a rugat să vă transmit că are mare încredere în voi şi vă roagă să nu care cumva să faceţi vreo boacănă, să ne trezim cu alte meciuri pe cap. Ne sunt suficiente fix două puncte, atît, ca să nu bată la ochi. Nici prea prea, nici foarte foarte. Mister mai zice că în trei cazuri vom putea părăsi Mondialul cu demnitate: unu - să marcăm mai multe goluri anulate decît ei; doi – să dăm impresia că ne-am dorit mai mult victoria; trei – să plîngem, la final, ca nişte muieri. Hai, că nu-i aşa de greu... Fiţi bărbaţi, ce naiba!

Claudiu Bolozan este jurnalist sportiv. De ceva vreme, are şi blog. Îl găsiţi la vivir para contarla