A participa la acţiuni de protest ca mod de a atrage atenţia asupra faptului că susţii o opinie diferită de cea a celor ce îşi pot impune puterea decizională. A te implica în viaţa cetăţii. A-ţi păsa de ceea ce se petrece în jurul tău.
 
Sînt lucruri pe care unii le consideră intrinseci democraţiei, pe care mulţi le privesc ca pe un mod prin care societatea civilă îşi exercită dreptul de a controla felul în care deciziile clasei politice şi ale companiilor de orice fel le afectează viaţa. Sînt lucruri pe care alţii le consideră a fi perturbări ale ordinii fireşti, căi de a împiedica buna organizare a societăţii, guvernarea ei eficientă, rebeliuni teribiliste ale unor oameni care nu înţeleg cum funcţionează viaţa, cum este organizată lumea, sau care vor să obţină un profit oarecare din schimbarea sau blocarea temporară a regulilor jocului.
 
Cînd mă gîndesc la acţiunile de protest româneşti, îmi vin în minte cîteva evenimente emblematice: mai întîi decembrie 1989; apoi, pe un ecran imaginar, apare proiectat ianuarie 1990 şi o mulţime ce îi cere lui Ion Iliescu să nu mai dea din mînă; vin repede pe ecran şi ocuparea Pieţei Universităţii de o minoritate ce se opunea majorităţii, variile vizite de curtoazie ale minerilor din Valea Jiului la Bucureşti, marcate de roşul unor panseluţe imaginare, capacitatea sindicatelor de a tîrgui drepturi salariale şi menţinerea locurilor de muncă în schimbul voturilor, în prima parte a anilor ’90.
 
Îmi vin în minte şi dificultăţile sindicatelor de a strînge la fel de mulţi protestatari faţă de deciziile de ajustare bugetară, deşi, după cum o indică sondajele, numărul celor ce împărtăşesc acelaşi tip de opinii este destul de mare. Mă întreb unde o fi glorioasa primăvară a lui 1990, cînd nu trecea lună fără un miting de amploare. Îmi amintesc apoi că aproape orice miting era însoţit de un contra-miting. Am încă memoria vie a unei întruniri electorale a opoziţiei, desfăşurată în centrul oraşului meu natal şi înăbuşită rapid de simpatizanţii FSN, net majoritari faţă de mîna de militanţi de alte orientări. Peste timp, într-o Românie mai săracă în manifestări de stradă, putem adăuga pe listă contra-mitingul ce a însoţit prima paradă gay
Mă uit apoi la cîteva petiţii care circulă pe reţeaua socială Facebook: azi, 14 iunie, sînt 506 inşi care vor parlament bicameral, 7818 care cred că Bucureştiul are nevoie de transport public de noapte, 22.093 care nu cred că e momentul construirii unei catedrale a mîntuirii neamului. O altă petiţie lansată electronic, solicitînd Primăriei Sectorului 5 să se implice activ în reciclarea deşeurilor de către cetăţeni, a colectat şi ea 48 de semnături. O fi mult, o fi puţin? Greu de spus. Eu cred mai degrabă că toate aceste cifre sînt infime în raport cu numărul potenţialilor semnatari.
E nevoie însă de o investigaţie un pic mai sistematică a fenomenului. Sondajele care măsoară valorile (European Values Survey şi World Values Survey) permit observarea dinamicii disponibilităţii românilor de a se implica în acţiuni de protest civic. În plus, putem realiza şi unele comparaţii cu alte societăţi europene sau din alte colţuri ale lumii. Procentele sînt grăitoare.
 
Ponderea românilor care spuneau în 1997 că nu ar semna în nici un caz o petiţie era de 37%. Cu alte cuvinte, în 1999, doar unul din trei români ar fi semnat o petiţie. În 1999, cifra celor ce nu ar fi semnat o petiţie crescuse la 45%, atingînd 62% în 2005 şi în 2008. Acelaşi lucru se petrece cu cei care ar fi dispuşi să fie parte activă a unui boicot: în 2008 doar 15% spun că au făcut-o sau ar face -0,78% resping net o astfel de eventualitate, iar restul nu pot preciza exact dacă s-ar implica sau nu în astfel de acţiuni.
 
În 1997 şi în 1999, cei care ar fi participat la o demonstraţie paşnică erau în jurul a 50%. În 2005, ponderea lor scăzuse deja la 33%, cifra păstrîndu-se aproape neschimbată în 2008 (31%).
 
Aparent, cifra poate fi considerată drept mare: o treime din populaţia adultă spune că a participat sau ar participa la o demonstraţie paşnică. La polul opus, 63% exclud o astfel de posibilitate.
 
Comparaţia cu alte ţări aduce informaţie suplimentară. Conform datelor (încă) provizorii pentru 2008, furnizate de European Values Survey, ponderea celor ce nu ar fi participat în nici un caz la o demonstraţie era 74% în Ungaria, 67% în Armenia, 48% în Grecia şi Moldova, tot 48% şi în Austria, 47% în Olanda, 46% în Albania, 42% în Cehia, 38% în Germania de Vest, 37% în Elveţia, 31% în Danemarca, 30% în Lituania, 26% în Franţa etc. Am selectat doar cîteva ţări pentru a ilustra faptul că, în 2008, ca şi în 2006 sau în 1999, România este între ţările cele mai reticente de a genera participare la demonstraţii. În 2008, doar ţările caucaziene şi Ungaria au avut un nivel de disponibilitate de a participa similar sau mai scăzut decît cel al românilor. Ca şi România, majoritatea ţărilor foste comuniste au trecut în ultimii 20 de ani prin procese de diminuare a dorinţei cetăţenilor de a se implica în astfel de proteste.
 
Acestea sînt cifrele seci: sîntem mai puţin dispuşi să protestăm activ decît majoritatea ţărilor europene. Nu voi discuta acum dacă acest lucru e rău („oamenii nu îşi dau interesul ca să pună lucrurile în mişcare, acceptă ce le spune orice guvernare nevolnică“) sau dacă e bine („românii sînt disciplinaţi, acceptă soluţiile elitelor şi astfel avem o ţară guvernabilă“). Voi căuta mai întîi să aflu de ce potenţialul de participare este atît de scăzut şi de ce el a scăzut mai mereu în aceşti 20 de ani.
 
Lipsa experienţei de a participa, educaţia şi înţelegerea redusă a funcţionării mecanismelor democratice, cultura civică, migraţia, cultura colaborării, încrederea redusă în instituţii, religiozitatea extrem de ridicată, ineficienţa protestelor trecute sînt cîţiva dintre factorii importanţi în acest sens.
 
Istoria mai veche ne învaţă cum, încă de acum 500 de ani, englezii erau obligaţi prin lege să practice rotaţia culturilor. Fermierii locali, nişte „simpli ţărani“ la urma urmei, se întîlneau la pub şi decideau anual ce urmau să planteze. În Est, decizia aparţinea mereu proprietarului pămînturilor: nobilul local. În Vest, sătenii erau stăpîni peste pămînturile lor, iar nobilul încasa impozite. Decizia rămînea la nivelul sătenilor, forţaţi să colaboreze, pentru a evita trecerea dăunătorilor de la o cultură la alta, pentru a avea o exploatare unitară, participînd implicit şi construindu-şi deprinderea de a participa la făurirea bunului public, în beneficiul comun. Cele două moduri se îmbinau simbolic pe Elba. Cu cît te îndepărtai de fluviu, cu atît prevalenţa unui singur model era mai puternică. Noi am fost mereu mai către Est, mai către a lăsa totul pe umerii unui om sau a unei oligarhii. Haiducii, un soi de protestatari avant la lettre, au fost mereu minoritari şi au urmărit mai degrabă interesele lor proprii.
 
Pe de altă parte, protestul şi disponibilitatea de a protesta apar atunci cînd oamenii simt că o astfel de acţiune poate avea un rezultat, atunci cînd protestatarii fie au forţa de a-şi impune punctul de vedere, sau au încredere că gestul lor va determina reacţii, fiind luat în considerare de cei care pot decide, chiar dacă nu sînt în poziţia de a o face sau nu doresc să îşi impună voinţa prin forţă. O astfel de strategie nu prea funcţionează însă în România. Aici regulile care guvernează informal societatea sînt profund tradiţionale: majoritatea sau cel care deţine controlul unor resurse cheie (spre exemplu are bani mulţi sau deţine şefia într-o organizaţie oarecare) au mereu dreptate; lucrurile care nu sînt albe, sînt negre şi viceversa, fără nuanţe intermediare ce ar permite negocierea; nu există o cultură a colaborării nici măcar în spaţiul privat – nu sîntem obişnuiţi să auzim puncte de vedere care nu corespund întru totul cu al nostru, greu acceptăm o sugestie sau o critică minoră, niciodată nu greşim, cel mult „experimentăm“.
 
Pe urmă, instituţiile nu reuşesc să ne convingă că pot funcţiona bine. Nu le înţelegem, de altfel, modul de a se organiza şi de a rezolva problemele şi prin urmare nu avem încredere în ele. Atunci ce rost are să protestezi? După ce că „ăştia“ nu ne ascultă, sînt oricum şi incapabili să rezolve problema.
 
Implicarea în formarea bunului public este oricum una redusă. Iar protestul este o formă oarecum extremă de a acţiona, ori noi nu acţionăm nici măcar pe căile mai puţin radicale. Participarea redusă la forme terţiare de instrucţie şcolară, model pe care îl perpetuăm de peste 50 de ani, nu ne ajută nici ea să înţelegem mai bine societatea şi să identificăm căile prin care să o facem să fie mai eficientă. Iar protestul poate fi o astfel de cale. Religiozitatea în continuă creştere contribuie şi ea la construirea unei culturi a non-implicării, a ascultării obediente, a aşteptării perpetue ca mămăliga să explodeze sau ca cineva să găsească soluţii în locul nostru.
 
Entuziasmul postdecembrist, dat de forţa mulţimilor, care impunea schimbări rapide, a pălit treptat. Oamenii au început să observe că nu e suficient să fie mulţi pentru a obţine efecte imediate. Puţini sînt cei interesaţi de consecinţele pe termen lung. Ele necesită o orientare către planificare, o înţelegere mai bună a lumii. În plus, participarea la activităţi din spaţiul public nu a fost niciodată una deosebit de apreciată printre români. Perioada comunistă a contribuit şi ea în acest sens. Mulţi dintre cei mai activi au ales calea migraţiei. În ciuda stereotipului „căpşunarilor“, Italia şi Spania au atras persoane care, în medie, sînt mai bine educate, mai active şi cu un potenţial mai mare de participare civică în comparaţie cu cei care nu au migrat.
 
Apoi este vorba de consecinţele unei greve oarecare. Un prieten mă întreabă ce s-ar întîmpla dacă cercetătorii ar picheta, să zicem, sediul Preşedinţiei. S-ar întîmpla ceva. Ar ajunge pe prima pagină a ziarelor? Ce ar gîndi oamenii? Nu cumva i-ar acuza de perturbarea liniştii publice, şi, eventual, ar apărea un curent de opinie conform căruia consumă prea mult şi li s-ar mai tăia niţel din fonduri, că oricum sînt de vreo zece ori sub cele prevăzute ca ţintă a UE? Nu cumva protestul în general este privit ca un act al unor radicali ce nu merită a fi ascultat?
 
Acestea sînt întrebări raţionale pe care şi le poate pune un protestatar potenţial, gîndindu-se la eventualitatea participării la un miting. Ar putea observa că majoritatea nu consideră o astfel de opţiune drept una demnă de un om civilizat. Ar observa că norma societală este mai degrabă una a obedienţei. Că empatia pentru nevoile unuia sau altuia, ale unui grup social mai mare sau mai mic, sînt extrem de reduse. Că doar majorităţile contează şi îşi impun nerăbdătoare punctul de vedere, indiferent de dimensiunea lor. Că presupoziţia implicită spune că oamenii sînt aproape identici şi nu pot avea nevoi sau idei altfel sau prea mult diferite de cele ale majorităţii.
 
În cele din urmă, potenţialul protestatar ar putea renunţa la ideea protestului, s-ar adapta la realitatea socială, şi-ar ajusta dorinţele şi aspiraţiile şi s-ar integra mai bine în societate. La urma urmei, aşa trăim de cel puţin cîteva zeci de ani, de ce nu am face-o şi în continuare?

Aparut in Dilema veche, nr. 334, 8-14 iulie 2010
 
Bogdan Voicu este sociolog, Institutul de Cercetare a Calităţii Vieţii.