În societatea românească de azi, criticăm faptul că dezbaterile publice asupra unor teme controversate se desfășoară, cel mai adesea, între doi interlocutori care vorbesc paralel. Care nu se ascultă unul pe altul, ci mai ales fiecare pe sine. Dialogul devine un soi de monolog, iar cîștig de cauză are cel care vorbește mai tare, acoperindu-și interlocutorul nu cu argumente, ci cu vehemență. Ce se întîmplă însă la firul ierbii? Mai știm să-i ascultăm pe cei din jur? Și, mai ales, ce se pierde cînd nu ne auzim decît pe noi înșine?
Nu toate conversațiile sînt monologuri paralele, dar fenomenul este mai frecvent decît am fi dispuși să recunoaștem. Cred că suferim în egală măsură de lipsa de resurse pentru a-l auzi, dar și pentru a-l vedea pe celălalt, fiind atît de acaparați de propriul film, încît, pur și simplu, nu mai avem „lungime de bandă” pentru cel de lîngă noi.
Consecința e că de multe ori ajungem să manifestăm o formă de „narcisism conversațional”. Avem o mare nevoie să ne spunem povestea noastră și sîntem prea puțin dispuși să ascultăm povestea altcuiva. Ar putea părea o explicație simplistă și copilărească, dar tocmai în copilărie am învățat de la părinții noștri că ei puteau spune orice poveste voiau, iar poveștile noastre nu contau – sau contau doar în măsura în care ofereau răspunsurile pe care voiau ei să le audă. Mamele noastre erau obișnuite să ne asculte în fundal. Poveștile noastre „de viață” contau doar pentru noi (în măsura în care micile aventuri din spatele blocului, mingea pe care a spart-o Gigel, sau ursulețul pe care l-a ascuns Maria erau aventuri inedite care ne consumau și ne învățau lecții valoroase despre locul și rolurile noastre în lume). Și „sufeream” intens pe marginea acelor povești care pentru noi erau adevărate „drame”, dar cînd le povesteam, mamele noastre nu păreau atît de implicate emoțional pe cît ne așteptam noi să fie. Dădeau din cap, ziceau un „aha” absent, urmat de bine cunoscutul „dar temele ți le-ai făcut?” Atunci devine explicabil faptul că mulți dintre noi am rămas cu o sumedenie de povești nepovestite înăuntrul nostru. Dispoziția de a asculta crește cînd nevoia de a ne spune propriile povești se diminuează.
Pe de altă parte, abilitatea de a asculta activ și conștient se învață. În perioada copilăriei și adolescenței se învață prin model, în timp ce sîntem beneficiarii ascultării adulților semnificativi din viața noastră. Ca adult, schimbarea devine necesară cînd conștientizăm că neascultîndu-l pe celălalt am pierdut informații, oportunități, relații. Că trecem pe lîngă poveștile extrem de valoroase ale multor oameni pe care nu i-am ascultat, deși i-am auzit. Dezvoltarea abilității de a asculta activ devine un mijloc de a ne depăși limitele și a ieși în afara insulei pe care ne-am izolat de unii singuri.
Există și tehnici comportamentale pe care ni le putem însuși fără o schimbare de filozofie personală – schimbări „tehnice” care pot deveni obiceiuri sănătoase. Un prim exercițiu util este acela de a ne observa pe noi înșine și a conștientiza de cîte ori nu îl ascultăm de fapt pe celălalt, ci ne formulăm un răspuns la ceea ce s-a spus deja. Acesta este și un bun indiciu cu privire la cît de mult suferim de „narcisism conversațional”. Dacă cea mai mare parte a unei conversații e petrecută anticipînd următoarea replică, dacă am ratat multe din ceea ce a spus partenerul de discuție și nu am rămas cu prea multe din ceea ce a spus, atunci probabil avem nevoie de exerciții de ascultare.
Din seria acestor exerciții, ne putem propune conștient, să ne temperăm pînă la eliminare intervențiile de genul: „și mie mi s-a întîmplat” – genul acela de macazuri pe care le folosim ca să deturnăm povestea celuilalt înspre noi.
Dezvoltarea abilităților de ascultare intenționată și activă include în mod necesar exersarea întrebărilor. Aceasta înseamnă să ne propunem voluntar ca într-o conversație să existe un număr foarte mic de propoziții care se termină în punct și multe care să fie interogative. Să adresăm interlocutorului întrebări de tipul: „Cum a fost situația asta pentru tine?”, „Ce te-a afectat cel mai mult?” sau „Ce ai vrea să faci mai departe?” Și, bineînțeles, clasica și prea repede uitata „Ce pot face eu pentru tine?” E fantastic să descoperi cît de mult te poți îmbogăți și tu primind răspunsuri la aceste întrebări, cîte uși se deschid, cîte descoperiri se ascund în simple conversații.
Pe de altă parte, este extrem de important să (re)descoperim fascinația pentru oameni și pentru poveștile lor. Pentru că nici o tehnică, nici un exercițiu de comunicare nu poate înlocui dorința autentică de a ne apropia de oamenii cu care stăm de vorbă și a afla cîte ceva despre universul lor interior.
a consemnat Stela GIURGEANU
