Cum ar fi ca mai multe grădini din București să fie deschise publicului? În ajun de Sînziene, Grădina Interioară a Școlii Centrale a devenit neîncăpătoare pentru oamenii veniți să se bucure de ea, la evenimentul organizat de ARCEN. Arborii sînt decorați cu panglici, fetele sînt îmbrăcate în ii și toate poartă coronițe de flori în păr. Se dansează în jurul frasinului plantat în grădină în 1891, oamenii ascultă muzică și scrisori de dragoste și dor. Peste tot miroase a flori de cîmp. Grădina e cu adevărat vie. Pentru cine dorește să le (re)vadă, aici sunt scrisorile primite de la scriitori contemporani pentru seara de Sînziene. (C. Ş.)

 

Te iubesc cu încrîncenare, ca un om făcut special pentru asta.

Pentru atins si mîngîiat, pentru stat în brațele tale,

pentru povestit în nopțile de iarnă în care spaimele se chircesc la picioarele dragostei noastre.

Aș vrea sa iți spun atît de mult, aș vrea sa mă schimb pentru tine,

să creștem copii imperfecți într-o lume cinică

în care doar mîngîierile tale pot liniști,

pot calma toata furia aceasta și neputința

în care vocea ta domolește deznădejdea și-o culcă.

Mi-e frică de fericirea aceasta ca de începutul unui război uriaș,

mi-e frica de mine, să nu-ți fac rău, să nu te rănesc,

sa nu te trezești într-o dimineață lîngă un corp familiar

din care s-a scurs toata dragostea ca o apa grea izbindu-se violent de ciment.

Să nu vină iar viața să smulgă cu forcepsul lumina din palmele tale ce vindecă.

Nu, nu lăsa lumina să moara, nu, nu lăsa,

apleacă-te peste mine și acoperă-mă,

ascunde-mă bine intre coastele tale, închide-mă, ferecă-mă,

să nu pot ieși, să nu pot scăpa, să nu mă pot sătura,

să nu te poți sătura. Apleacă-te peste mine și te voi săruta,

vom închide ochii si liniștea ne va cuprinde

ca o cîmpie nesfîrșită, în asfințit,

în vîntul care iți trece prin plete

unde nu exista nici întristare, nici nimic altceva.

Foto: Alberto Groşescu