(Apărut în Dilema, nr. 345, 17 - 23 septembrie 1999, la tema "Clișeul, supremul")

O să şochez, probabil, cu un adevăr banal: mai ales în dragoste, clişeele nu pot fi evitate. Sînt chiar utile. Şi un semn al modestiei celui care se foloseşte de ele. Într-o epocă de glorioasă domnie a simulacrelor de tot felul, cum să mai spui "te iubesc" fără a-i plagia pe alţii (eu, scriind asta, îl plagiez pe Eco)? Oricît de ironici am fi, oricît am încerca să-l distrugem, clişeul supravieţuieşte şi ne obligă să ne ocupăm, cuminţi, locul într-o serie (stimabilă, de altfel), declarîndu-i iubitei / iubitului:

* De cînd te-am văzut întîiaşi dată... Ca toţi îndrăgostiţii, Rică e sincer. Nu contează că n-a simţit, de fapt, mai nimic atunci, la prima vedere. Oricine e în stare, chiar şi cei fără prea multă imaginaţie, să-şi convingă partenerul / partenera (şi să se convingă pe sine, în primul rînd) că şi-a descoperit sufletul-pereche, jumătatea lipsă din androginul originar, că săgeata otrăvită a lui Eros sau cea frivolă a lui Cupidon l-a lovit fără putinţă de scăpare. Şi de atunci...

* De mînă mă iei, foc simt că m-aprinde - Multe sînt pericolele care-l pîndesc pe cel ce iubeşte: cel mai adesea, trecerea iubitului stîrneşte incendii în jur ("privirea ta mă arde"), dar poate avea şi efectul contrar ("ochiul tău mă-ngheaţă"). Suferinţele sînt cîteodată mai prozaice: "Cînd o văd, mă-ngălbenesc / Şi cînd n-o văd, mă îmbolnăvesc". Dacă ea răspunde la amoarea lui, lasă poarta deschisă şi îl îndeamnă şăgalnic:

* Vin' la noapte de mă fură - Un fermecător clişeu din epoca falocratică, acum pe cale de dispariţie.
Fuga în noapte, pe calul negru ca păcatul, sub lumina blîndei lune, a făcut loc deplasării diurne la primărie: acolo, în urma unei ceremonii ce durează în medie cinci minute, tinerii, atenţi să descopere pe undeva semnificaţia evenimentului, promit să respecte valorile familiei - celulă, nu-i aşa, de bază a societăţii.

* Iar idilicul vers arghezian Vrei tu să fii grădina mea? e interpretat apoi de mulţi soţi în termenii gravi ai distihului lui Kavafis: "În jurul meu / Mari şi înalte ziduri [ai] clădit". Căsătoria-închisoare n-a reuşit să-i împiedice însă niciodată pe prizonierii ei să-şi încheie cu-o privire amoroasele-nţelegeri, reluînd iar şi iar căutarea unui alt prilej pentru durere:

* De lacrimi vărs pîraie, care curg în rîul de sub fereastra mea, şi te întreb de ce-ai plecat - măcar o oră să fi fost amici! Dacă suferinţă nu e, nici dragoste nu e. Iubirea neîmpărtăşită se bucură de cel mai mare prestigiu; un Werther sau o Madame de Rênal fericiţi n-ar mai fi fost interesanţi pentru nimeni. Apologeţi ai erosului, romanticii l-au idealizat în absenţă. Paradoxal, tocmai ei, obsedaţi de autenticitate şi de originalitate, sînt la originea celor mai multe clişee în dragoste. Uimitor e că nimeni nu le mai recunoaşte odată intrat în joc. Uitarea aceasta fericită nu trebuie tulburată. Lăsaţi-i pe alţii să fie lucizi! Voi puteţi crede mai departe că, într-adevăr,

"Ca un crin în mijlocul spinilor, aşa este iubita mea între fete. - Ca un măr între copacii pădurii, aşa este prea iubitul meu între tineri."

Oana Fotache este lector în cadrul catedrei de Teoria literaturii de la Facultatea de litere a Universității din București.