Anul acesta, studenții din anul I mi-au spus, după primul lor colocviu, că lor nu le-a zis nimeni, niciodată, că notele nu sînt mereu tot ceea ce contează. Într-un moment de maximă sinceritate, tristă, în pauza dintre două ore de curs, mi-au spus că nici părinții, nici anii de școală de pînă acum nu i-au învățat contrariul. Inițial, am fost aproape șocată, indignată. Nu-mi imaginasem că tinerii care au acum 19 ani au crescut tot în cultura lui 10 pe linie. Mi-am revenit repede din șocul meu cumva ipocrit, pentru că mi-am adus aminte cum, în anul III de facultate, am susținut un examen pentru o mărire. De la 9 la 10. Ca să termin anul III cu acest „10 pe linie”, pe care azi îl privesc cu detașare. O oarecare detașare, deși mi-ar fi plăcut să fie una totală. Îl privesc cu regretul față de un timp pe care, parcă tot mai des în ultimii ani, îl consider pe jumătate pierdut. Sau netrăit la intensitate maximă, așa cum merita, așa cum meritam. Timpul în care mi-am refuzat o gramadă de plăceri, mi-am înfrînat o mulțime de curiozități, de dorințe, timpul în care doar am visat la mii de lucruri pe care, atunci cînd eram foarte tînără, n-am avut curajul să le fac. Pentru că așa credeam eu că e bine, că nota - în cel mai fericit caz, zecele - îți asigură plăcerea, satisfacția, eventual, fericirea.

M-am văzut în copiii ăștia de 19 ani de la distanța anilor pe care-i am acum și-am încercat să le explic că deși cred că e bine să fii ambițios, e bine să vrei totul de la tine și să dai totul în sensul ăsta, să muncești pentru punctajul maxim, totuși, notele nu înseamnă întotdeauna totul. Și e bine că e așa, e chiar foarte bine. Discuția cu ei mi-a adus aminte de o altă discuție, purtată într-un lift, de la parter la etajul III, cu un băiat cu ochi tulburător de frumoși. Sau așa mi se păreau mie atunci. Acum nouă ani. Băiatul (nu știu de ce zic „băiatul”, era deja bărbat, avea 37 de ani) lucra la o firmă care se ocupase de organizarea unui seminar dedicat ziariștilor, un seminar susținut de un ONG. Băiatul ăsta cu ochi frumoși mi-a zis, atunci, că ziua aceea era ultima lui zi la firmă, că demisionase pentru că în scurt timp devenea student. La Arte. Ceea ce mie, care revenisem la pictură după o pauză de vreo zece ani, mi s-a părut extraordinar. Nu-mi venea să cred că are curajul să fie din nou student. Și nu unul de 18-19 ani, ci unul de 37! L-am întrebat, în semi-bîlbăiala mea timidă, cum de îndrăznește să facă asta. Știu, nu se decisese să escaladeze Everestul, dar pentru mine, cea de atunci, decizia lui cam asta era: Everestul. Mi-a răspuns simplu, deloc teatral: „Nu putem fugi de ceea ce sîntem”. Azi este pictor.  Deși, tocmai, fusese întotdeauna, doar că pînă atunci fugise. Îl urmăresc și acum pe Facebook. Pictează constant și expune.

Atunci cînd l-am cunoscut, mă reapucasem de pictură de aproximativ un an. După o pauză, spuneam, de aproape zece ani. Pînă la 13 ani mi-am dorit să fac Arte plastice. Apoi, la 13 m-am hotărît să devin jurnalist. Am pierdut pe undeva, pe drum, pictura pînă cînd, peste ani, n-am mai putut să trăiesc fără ea. După ce mi-a murit bunica, am simțit că nu pot să-mi potolesc dorul de ea, dorul ăla intens, care frige, care te doare, care te face să plîngi cu muci, decît dacă încep să pictez din nou. În drumul spre o conferință de presă susținută de Mazăre, fostul primar al Constanței, m-am oprit la Galeriile Fondului Plastic și am cerut o cutie de acuarele și cele mai ieftine două pensule. Pictez din nou zece ani, împliniți acum, în ianuarie.

După lecțiile de pictură din copilărie, care au durat niște ani buni, niciodată n-am mai urmat vreun curs specializat, n-am mai luat lecții cu vreun profesor sau un artist. Pictez exact așa cum simt, fără tehnică. Nu pictez, cel mai probabil, de 10. Nu sînt pictoriță în sensul profesiei, mă simt pictoriță în sensul revenirii mele la ceea ce am simțit întotdeauna că sînt. Un pseudo-artist departe de standarde, de tehnici, de nota 10. Dar mai aproape de timpul pe care nu mai vreau să-l pierd, mai aproape, de fapt, de mine.

Foto: wikimedia commons