(Apărut în Dilema, nr. 394, 1-7 septembrie, 2000, la tema "Dulcele și amarul far niente")
"Biet animal! ai grijă de tine."
Cu aceste cuvinte se încheie Călătorie în jurul camerei mele de Xavier de Maistre. Cartea a apărut în 1794 în oraşul natal al autorului, Chambéry, detaliu nelipsit de importanţă pentru un text care este un omagiu fără margini adus buricului. În veacul al XVIII-lea, sediul buricului era în creier; X. de M. - fratele mai mic al agitatului Joseph de M. - întreprinde un voiaj de 42 de zile în interiorul camerei sale, mai exact în interiorul craniului său, şi povesteşte apoi minunatele peisaje văzute acolo.
Pentru epoca de-atunci, vom conveni că nu era mare lucru să stai cu jaluzelele trase fără s-arunci un ochi afară: în pieţele publice cădeau capete, iar pe străzi, distracţia poporului suveran era să vîneze aristocraţi pe care să-i ducă degrabă în pieţele publice... Dar dincolo de această "ramă" îngustă era priveliştea mai largă a unei lumi care, pînă la Revoluţie, se plictisea cumplit. De plictiseală, unii scriau cărţi; şi mai plictisiţi, alţii le citeau; iar cînd şi unii, şi alţii le terminau, se-apucau de altele. "Viciul nepedepsit al lecturii" era, totuşi, cel mai mare viciu al unei societăţi formate din vicioşi, pe care eşafodul i-a pedepsit pentru vicii mult mai mărunte.
Două secole mai tîrziu, stăm din nou în casă, cu jaluzelele trase. Dar nu ne mai contemplăm ţestele, căci nişte inventatori geniali ne-au făcut cadou "ţeasta" care vorbeşte singură şi pe care e mai greu s-o opreşti decît s-o porneşti. Vorbesc, desigur, despre Televiziune.
Semn fără echivoc al unei plictiseli cu atît mai profunde cu cît s-a mutat la suprafaţă, Televiziunea e oţiu pur, în stare minerală. Cum am devenit incapabili să găsim în noi înşine "peisajele minunate" descrise de Xavier de Maistre, din lipsă de timp sau de cap, Televiziunea ni le oferă gata conservate. Singura noastră libertate e aceea de a schimba, prin apăsare pe buton, o conservă cu alta.
Zapînd, uneori frenetic, înlocuim plictiseala de-acum o secundă cu plictiseala de după o secundă. Aceasta nu e mai puţin adormitoare, dar are marele avantaj că-ţi promite, şi reuşeşte preţ de o clipă, să te ţină treaz. Uitatul la televizor e ca picătura chinezească: speri în fiecare moment că următorul "pic" (clip) va fi ultimul, că-ţi vei găsi pacea, dar acesta se dovedeşte la fel de banal ca precedentul, iar la capătul unei torturi telecomandate de cîteva ore (...2...3...4.........9...) eşti K.O.
Dacă zapajul nu e altceva decît terminalul tehnologic al nevrozei postmoderne, telecomanda - ca instrument al lui - este o interfaţă paradoxală. Ea asigură, pe de o parte, condiţionarea noastră sclavagistă de Noul Stăpîn (programul, canalul, cablul) iar, pe de alta, dă mîinii - acel membru, vă amintiţi?, care se zice că ar fi parte a corpului nostru - puteri prometeice şi discreţionare. Reduşi la statutul de legumă, afazici, vegetativi, ne întoarcem, prin mînă, la începuturile civilizaţiei. Strămoşii noştri desenau animale pe pereţii peşterilor. Noi clicăm pe butonul telecomandei şi vedem aceleaşi animale desenate într-un documentar pe Discovery.
Şi totuşi; pentru că paranoia a devenit jocul de societate cel mai practicat, pe stradă, la piaţă şi la televizor, nu ne putem reţine un gînd derivat... Poate că, de fapt, nu noi controlăm resursele inepuizabile ale oţiului nostru; poate că nu mîna noastră decide în ce "ţară de vară" vrem să trăim, ce "surprize, surprize" vrem să ne fie confirmate, ce "bingo" vrem să ne binecuvînte sau ce "talk-show"-uri vrem să ne crească tensiunea... Sîntem, poate, cobaii unui experiment în care cineva acolo sus, care nu ne iubeşte, vrea să urmărească reacţiile noastre la dozele masive, cotidiene, de plictiseală... Privind, sîntem priviţi. Zapînd, sîntem zapaţi. Rîzînd la Seinfeld, sîntem hohotiţi. De Seinfeld & Co., fireşte; se ştie doar că evreii stăpînesc Lumea.
"Biet animal! ai grijă de tine."
