Mariana Codruț, hiatus, Editura Paralela 45, 2015.

Nu de puține ori criticii literari pun etichete scriitorilor, etichete ce se perpetuează de la o generație de critici la alta, astfel că, scriitorii în cauză greu se mai pot debarasa de ele. Și asta mai ales că o parte considerabilă a criticii de întîmpinare de la noi e destul de mimetică și nu e dispusă să caute mijloace alternative de interpretare ale unor scrieri, despre care se presupune că s-ar dori valorizate sau revalorizate. Mariana Codruț a primit foarte repede eticheta de scriitoare austeră (mă refer, firește, la recuzita stilistică utilizată de ea). Astfel, „autoarea și-a însușit repede și temeinic lecția austerității” (Constanța Buzea) sau „poezia Marianei Codruț se individualizează printr-o subtilă organizare a austerității” (Daniel Dimitriu) sau „același vers sincopat, aceeași notație eliptică, austeră” (Florența Albu) și, recent, „încă de la debut, s-a observat în poezia Marianei Codruț o anume austeritate a discursului” (Gabriela Gheorghișor).

În ceea ce mă privește, nu cred că acest concept este unul în măsură să aproximeze natura stilistică și ideatică a poeziei Marianei Codruț. „Renunțarea la podoabele discursivității” (Traian T. Coșovei) nu presupune în mod obligatoriu austeritate. În arta literară – cu precădere în poezie – există în permanență o negociere a mijloacelor expresive. Nu se poate vorbi despre o reducție totală a acestora. De cele mai multe ori, lipsa unui anumit procedeu atrage după sine o lectură prin raportare la acel procedeu, chiar daca el nu mai e vizibil. Mariana Codruț este o poetă cu adevărat de valoare pentru că s-a specializat în acest tip de negociere a mijloacelor expresive. Ea își construiește poemele în așa fel încît cititorul simte nevoia unor anumite continuări. Dar acestea nu ar însemna altceva decît tautologie lirică sau explicitare. De multe ori, autoarea își lasă poemele să se „închidă” undeva în afara lor, într-un background neidentificat. Așadar, nu austeritate a discursului poetic, ci chiar bogăție retorică contrasă, redirecționată sau, dacă vreți, absența simulată a acesteia. Dar specializarea în acest tip de negociere nu ar fi deloc suficientă pentru a conferi valoare poeziei Marianei Codruț. Naturalețea, lipsa de artificialitate în aplicarea amintitei metode, conduce deopotrivă spre autenticitatea trăirilor și persuasivitatea discursului liric.

Să vedem cum anume reușește scriitoarea să imprime demersului său liric forța și eficiența persuasivă a autenticității în cea mai recentă carte a sa.

Pornind de la o ieșire din iluzia unei concepții proprii despre lume și viață, trecînd printr-o regîndire a singurătății și a iraționalului ca modalități de raportare la exterior, poeta ajunge repede la conștientizarea unui mod personal de situare în raport cu lucrurile din jur: „cînd mă apropii prea mult / de un om, inima lui / se pulverizează / iar eu cad în gol. / dar cu atîta putere a disperării / știu să mă-ntorc spre cerul / și pămîntul din mine, / încît le fac să vorbească” („nu sînt o tăietură precisă"). Această modalitate de situare, de individualizare poate constitui o cheie de lectură a întregului volum. Într-un alt poem foarte bun – prin simplitate și forță – autoarea reușește încă o dată să acomodeze două principii eminamente contrare: „mă uit mereu în mine / ca într-un tunel prin care / vreau să fug și nu pot. cîteodată, / cînd încep metodic să scot noaptea / din lăzi uneltele de tortură, / din întuneric răsar doi sori albaștri. / sub raza lor plină de milă, / victimă și călău în cămăși de finet/ se ghemuiesc rușinați în pat / cu pleoapele bine strînse” („În colonia mea penitenciară"). Sînt foarte dese aceste cufundări în dimensiuni diametral opuse, aceste asumări nepătimașe ale disonanțelor. Dar ceea ce e interesant și caracteristic Marianei Codruț constă în faputul că acomodarea contrariilor nu înseamnă deloc ștergerea barierelor dintre ele, unificarea lor. Ele există în același spirit, dar independente unele față de altele. Între acestea există întotdeauna un hiatus.

Reprezentative în acest sens sînt poemele în care se optează pentru o anumită dimensiune și totul e apoi regîndit în funcție de aceasta. Retragerea trupului și a spiritului în cap, explorarea micilor paradoxuri cotidiene, înțelegerea singurătății ca pe o formă de conservare a identității, asumarea unei rupturi ireversibile dintre eu și lume, radicalizarea lirismului pentru ca acesta să poarte în mod natural și amprenta socialului, înțelegerea morții ca pe o proiecție a lui a fi, toate acestea conturează un discurs liric ce impune o percepție bipolară a realității și a sinelui. O percepție acută precum existența ei „ostilă vieții cu majusculă”.

Şerban Axinte este scriitor şi cercetător ştiinţific la Institutul de Filologie Română „A. Philippide” al Academiei Române, Filiala Iaşi. Cea mai recentă carte publicată: Gabriela Adameşteanu. Monografie, antologie comentată, receptare critică, Editura Tracus Arte, 2015.