- interviu cu Luca NICULESCU, redactor-șef Radio France Internationale România-

Pesimismul mass-media e o reflectare fidelă a realităţii luată ca tot, cea pe care o trăim, sau frizează totuşi senzaţionalul?
Starea de rău nu e numai în România, pesimismul e la modă cam peste tot. Statele Unite au probleme mari cu şomajul şi cu creşterea economică, care sînt sub aşteptări, în timp ce în Europa criza a declanşat o avalanşă de planuri de austeritate. Dacă ne uităm la ce se întîmplă în Grecia, la şomajul de peste 20% din Spania, la sacrificiile care li se cer irlandezilor, la posibilitatea ca moneda euro să dispară, iar întreg continentul să fie aruncat în recesiune, vedem că nu sîntem singurii care avem probleme. Ai un sentiment de nelinişte şi cînd te uiţi la ce se întîmplă în nordul Africii, unde nu ştii dacă după căderea unor dictaturi nu va urma o perioadă de haos sîngeros, nu eşti foarte vesel nici cînd priveşti tensiunile dintre Turcia şi Israel, nu te cuprinde entuziasmul nici cînd vezi că mişcările populiste cîştigă teren peste tot, fie că e vorba despre Tea Party în Statele Unite, Frontul Naţional în Franţa, Partidul Libertăţilor în Olanda sau cel al Adevăraţilor Finlandezi în… Finlanda, evident. Acesta e deci tabloul general, iar crizele despre care vorbiţi în România au legătură şi cu ce se întîmplă în lume. Dacă nu am fi avut criza teribilă din 2009 şi 2010, Guvernul nu ar fi tăiat lefurile, nu ar fi mărit TVA-ul, Sănătatea şi Educaţia ar fi avut bani ceva mai mulţi, ştirile proaste ar fi fost – poate – ceva mai puţine. Sistemul românesc nu a fost niciodată unul performant iar pe fond de criză slăbiciunile lui au ieşit şi mai mult în evidenţă. Cît despre presă, da, ea reflectă ceea ce se întîmplă, cîteodată cam strident, într-adevăr, cam fără nuanţe, abdicînd poate uneori de la regulile clasice ale jurnalismului, promovînd senzaţionalul. Dar aşa a funcţionat presa românească în ultimii 20 de ani.

De ce credeţi că senzaţionalul în presa din România e căutat mai ales în ştirile negative?
Dacă ar fi să dau un răspuns de manual, aş spune că în general presa vorbeşte despre ceea ce nu funcţionează, despre trenurile care întîrzie, nu despre cele care ajung la timp. E normal deci ca şi senzaţionalul să fie din acelaşi repertoriu, nu? În altă ordine de idei, avem parte de acelaşi tratament şi cînd e vorba despre ocazii fericite, cum ar fi nunta unuia dintre responsabilii clubului Dinamo, eveniment care a adus probabil mai multă audienţă televiziunilor decît căsătoriile lui Kate Middleton cu prinţul William sau Albert de Monaco cu Charlene Wittstock la un loc! Dar, revenind la legătura dintre ştiri negative şi senzaţional, cei care se ocupă de redactarea jurnalelor cred că ştirile negative se vînd mai bine, şi cu cît e mai „rea“ o ştire, cu atît e mai bine pentru audienţă. Cîteodată se depăşesc bariere, se încalcă grav regulile deontologice. Mă gîndesc aici în primul rînd la ştirile despre sinucideri, promovate cu insistenţă, cu detalii precise despre modul în care s-a întîmplat tragedia, reluate la toate orele, zile întregi. Ştim din şcoala de jurnalism că, dincolo de faptul că e indecent să vorbeşti atît despre o asemenea dramă, e şi periculos: oameni cu probleme psihice se inspiră din ceea ce văd la televizor sau citesc în presă, pentru a se sinucide, la rîndul lor. Şi, dacă vă uitaţi la ultimele cazuri de sinucidere mediatizate în România, vedeţi că aşa s-a întîmplat. Nu mai e vorba de căutarea senzaţionalului, e lipsă de responsabilitate.

Publicul român caută tragedia sau tragedia îl caută pe el?
E o întrebare dificilă, tip oul sau găina. Aş opta însă pentru cea de-a doua variantă „tragedia îl caută pe el“, în sensul că publicul este oarecum condiţionat de ceea ce îi dai. Sigur că există întotdeauna opţiunea schimbării canalului din telecomandă, un alibi convenabil pentru cei care promovează orori pe post de ştiri. Cred însă că jurnalismul e o meserie a libertăţii, dar şi a responsabilităţii, că am învăţat ce se face şi ce nu se face, pînă unde putem merge în căutarea instinctelor joase ale publicului şi unde trebuie să ne oprim. La RFI avem o cartă deontologică, aşa cum există în multe redacţii, iar acolo sînt trecute cîteva principii simple şi clare, care ne ajută cînd avem îndoieli. Respectăm faptele, sîntem oneşti şi imparţiali, nu minţim şi încercăm să evităm zvonurile şi aproximările. Confruntăm sursele înainte de a difuza o informaţie. Nu deturnăm sensul celor spuse de un intervievat, nu scoatem din context, nu trucăm montajul. Nu aducem atingere vieţii private sau prezumţiei de nevinovăţie, evităm generalizările şi amalgamurile. Ne ţinem deoparte de injurii, defăimări şi de orice polemică inutilă. Şi, printre altele, nu încercăm să flatăm gustul publicului pentru senzaţional, iraţional, voyeurism. E un ABC al meseriei, are două pagini cu totul, şi viaţa profesională e ceva mai simplă dacă respecţi aceste reguli care ţin, la urma urmei, de bunul-simţ elementar.

Am uitat, în anii scurşi de la Revoluţie, să conştientizăm adevăratele valori pe care ni le-a adus democraţia?
Cele întîmplate în 1989 ne-au adus cîteva lucruri esenţiale: putem vota liber, putem vorbi liber, putem circula peste tot în lume. E totuşi foarte important să poţi vota pentru schimbarea guvernului sau a primarului, să poţi ieşi în stradă şi să strigi că eşti nemulţumit de o politică, să mergi în vacanţă sau să mergi să lucrezi în altă parte. Depinde şi de noi cît le utilizăm pentru a determina schimbări. Sigur că avem o clasă politică mai slabă decît în alte părţi, probabil şi destul de coruptă, dar corupţia nu ţine numai de ramura politică, din păcate. În plus, pentru corupţie e nevoie atît de corupt, cît şi de corupător, la fel cum în cazul presupuselor cumpărări de voturi de care auzim la fiecare scrutin e nevoie de cel care cumpără votul, dar şi de cel care îl vinde…

Încercaţi să convingeţi un alegător să îşi vîndă votul în Germania, Suedia sau Franţa, credeţi că ar merge uşor?
Revoluţia din 1989 a mai adus ceva: societatea de consum. Şi am impresia că multă vreme oamenii au fost mai interesaţi de consum decît de democraţie. Nu e blamabil, dar cele două nu se suprapun întotdeauna. Există societăţi de consum în Asia fără multă democraţie. Cineva spunea că în lupta dintre „Nike şi democraţie a cîştigat Nike“. Dar cred că perioada de criză pe care o traversăm ne face să ne gîndim mai mult şi la tipul de societate în care vrem să trăim. Atît în lume, cît şi în unele cercuri din România. Şi asta e un lucru bun.

Într-un context în care toată lumea e apăsată de griji, adîncită în lamentaţie, totuşi, ce ne e bine, cînd ne e rău?
Am trăit un experiment în ultimele luni. Mi s-a stricat televizorul şi nu am cumpărat altul (nici nu ştiu dacă mai există ateliere de reparat televizoare, apropo de schimbările pe care le-a adus societatea de consum). Rezultatul a fost însă că timp de mai multe luni nu m-am uitat la televizor. Nu înseamnă că am fost decuplat de actualitate – în clipa de faţă ne putem informa din atîtea locuri... Dar, nemaiavînd televizor, am avut o trăire interesantă: şi anume, mi s-a părut că viaţa mea e mai puţin rea decît mi se spunea la televizor în unele dintre emisiunile la care mă uitam în mod constant. Nemaiascultînd acuzaţiile reciproce din dezbateri, nemaifiind obligat să dau sonorul mai încet din cauză că protagoniştii discuţiilor ţipau unul la altul, nemaiîncărcîndu-mă cu încrîncenarea unor colegi jurnalişti mereu perplecşi de ce se întîmpla în România, mi-a fost, cumva, mai bine. Am citit mai mult, am ieşit mai mult, am profitat mai mult de Bucureşti (mai ales că am avut şi o vară frumoasă). Şi, probabil, m-am lamentat la rîndul meu mai puţin.
În altă ordine de idei, cred că s-a mai întîmplat ceva pozitiv „de cînd ne e rău“. Poate e doar o impresie, dar parcă există mai mult angajament civic şi ceva mai multă dezbatere de substanţă. Cînd vorbesc despre angajament civic, mă gîndesc la oameni ca Nicuşor Dan şi la asociaţiile care luptă pentru salvarea unor case de patrimoniu şi a unor cartiere din Bucureşti. E o luptă de David împotriva lui Goliat, dar au şi cîştigat, pe ici, pe-colo, şi aud din ce în ce mai mulţi oameni vorbind despre felul în care vor să trăiască în oraşul lor. Iar prin dezbatere înţeleg dialogurile care se poartă (mai mult pe bloguri decît la televiziuni) între oameni care se revendică de la dreapta, respectiv, de la stînga politică. Pe cel puţin două platforme, Madam Blogary, de dreapta, şi CriticAtac, de stînga, vezi opinii argumentate, cu referinţe ideologice, pe subiecte de actualitate. Poţi să fii de acord sau în total dezacord cu ele, dar tonul e de cele mai multe ori civilizat, articolele sînt bine scrise, oponenţii îşi aruncă săgeţi în blogosferă, dar au o formă de respect reciproc pe care nu o întîlneşti la dezbaterile televizate, între oamenii politici. Ca să închei pe un ton optimist, mă gîndesc că poate e începutul unui nou mod de a vorbi despre politică. Şi, de ce nu, de a face politică.

a consemnat Stela GIURGEANU
Aparut in Dilema veche, nr. 397, 22-28 septembrie 2011