Patru redactori dilematici (plus rubricanzii Vintilă Mihăilescu, Florin Dumitrescu şi Eugen Istodor) îşi povestesc aventurile în volumul colectiv recent apărut Prima mea călătorie în străinătate (coordonator Bogdan Iancu, Editura ART, 2010).

Marius Chivu era student cînd a ieşit prima dată din ţară la Chişinău pentru a participa la un simpozion despre J.L. Borges:

"...Tatiana mi-a arătat oraşul cu bulevardele lui largi şi un micuţ Arc de Triumf, sub care odată făcuse greva foamei poetul Emilian Galaicu-Păun, iar eu am citit în vitrinele alimentărilor reclame cu Şolduri de pui de la Combinatul de Carne şi afişe cu Să avem grijă de pîine!. M-a dus pe străzi cu nume de date istorice, iar eu am declamat numele magazinelor (unde se vindeau „100 de mărunţişuri”): Succesul, Viitorul şi Clipa. Ne-am plimbat pe alei cu nume de poeţi români, iar eu am rîs în faţa frizeriei Tinereţea şi a consignaţiilor Ghiocel şi Brînduşa. Mi-a arătat o clădire veche în care funcţiona Teatrul „Eugen Ionescu” şi una nouă, în forma unui ştiulete de douăzeci de etaje, unde pe vremuri funcţionase Ministerul Agriculturii. Mi-a arătat casa unde odată locuise Puşkin, crame unde se bea cel mai bun vin moldovenesc, sedii de bănci cu litere chirilice lîngă care se înălţau reclame la apa minerală Gura Găinarului şi la ţigările Doina şi Plai. M-a dus în librării unde, dintre scriitorii români, se găseau numai Eminescu, Creangă, Calistrat Hogaş şi Alexandru Vlahuţă, apoi ne-am oprit la terase cu mese şi scaune de fier unde am băut bere Arc şi am fumat ţigări Luceafărul (deşi eu voiam să încerc mai cosmopolitele Kosmos). Ne-am aşezat pe bănci în parcuri unde am mîncat iaurt Gingăşia cu biscuiţi Voioşia în timp ce ne hlizeam la căciulile de blană ale femeii moldovence. Am trecut pe lîngă ateliere unde se reparau „umbrele şi fermuale”, am admirat graffiti-uri colorate cu Ştefan cel Mare şi Sfînt, cu Prodigy şi Metallica, am trecut pe lîngă panouri cu Bucuraţi-vă prietenii! şi cu Pîinea noastră cea de toate zilele!, am admirat un Centru al Educaţiei Estetice şi am văzut primul restaurant japonez din viaţa mea. Era cît pe ce să intrăm la Cinematograful Moscova, dar noi ne-am lipit feţele de vitrina magazinului United Colors of Benetton, am citit împreună, cu glas tare şi cu subînţeles, panoul pe care scria Dragostea învinge totul!, am ronţăit bomboane Veselia şi am băut apă minerală Şoapta Izvorului, iar cînd am ajuns pe bulevardul Mitropolit Bănulescu-Bodoni Tatiana a intrat într-una din cele 91 de florării şi mi-a cumpărat un trandafir mai roşu decît roşul..."  (fragment din textul "O noapte la Zarea")

 

Matei Pleşu era elev în clasa a cincea cînd a plecat, pentru o lună, în Germania Federală:

"Gara din München mi s-a părut roşu-aurie. Pesemne, din cauza luminilor abundente şi a locomotivelor purpurii Deutsche Bahn. Voci blînde, femeieşti, anunţau sosirile şi plecările. Aveam senzaţia că aud şi văd pentru prima oară. Spaţiul public al gării aducea cu o încăpere curată. Afară era, mirosea şi arăta cum e, de obicei, înăuntru. Am ieşit la plimbare pe străzi, unde vedeam cu ochii. Primul lucru, ne-a apărut în cale o vitrină. Nu era nici alimentară, nici Obor, nici Cocor. Dar era înţesată cu bunătăţi nemaivăzute. În spatele geamului strălucitor se vedeau, scăldate în lumină, pîini negre, cît roata, şiruri de covrigi, cutii de bomboane legate cu funde roşii, mezeluri de toate formele şi în toate nuanţele de roşu, de la roz pal la stacojiu, tobe obeze, sîngereţi apoplectici, parizere sugrumate cu laţuri de sfoară, salamuri tăiate oblic, în secţiuni ovale, trandafirii şi apetisante, sfere, cilindri şi paralelipipede de caşcaval - recuzita comestibilă a unui laborator mixt de gastronomie şi geometrie în spaţiu. Mi s-a părut cel mai frumos magazin de cadouri pe care l-am văzut vreodată. Cînd mi-a revenit glasul, l-am rugat pe tata să luăm ceva, orice. După aceea, ţin minte, am vrut la baie. Eram însă departe de casă şi nu-mi imaginam că un WC public poate fi o opţiune. Tata m-a convins să încerc, totuşi, fiindcă e curat, nu ca la noi în ţară. Între patru panouri verzi, pe sub care puteai vedea ghetele vecinului, trona aseptic un closet imaculat. Într-una din seri, am fost la Oktoberfest. Îmi amintesc de carusele uriaşe, de scrîncioburi electrice şi montagnes russes pline cu oameni care urlau sălbatic. Mi se făcuse groază numai la gîndul că aş putea să mă dau cu aşa ceva. În hale şi corturi, mii de oameni stăteau la mese interminabile, legănau halbe, muşcau cîrnaţi şi rupeau de pe sfori covrigi cu sare. La pisoarul mare cît un stadion, sute de bărbaţi vorbeau tare, rîdeau şi făceau pipi împreună, ceea ce eu, ruşinat, nu am reuşit. Percepeam străinătatea instinctiv, cu intensitate animală, ca un cîine şi ca un copil. Adulmecam, vedeam, ascultam, schelălăiam, salivam sau dădeam din coadă; mă bucuram, nemijlocit, de tot ceea ce mi se întâmpla..." (fragment din textul "Octombrie 1983")

Iaromira Popovici a trecut graniţa prima oară, la vîrsta de un an, în Republica Federativă Iugoslavia:

"Prima dată am ieşit din ţară cînd eram prea mică să-mi aduc aminte. Trebuie să fi avut vreun an. Şi am fost în Serbia, pe atunci Republica Federativă Iugoslavia, de unde venea tatăl meu. Tatăl meu era sîrb şi trecuse graniţa în România cînd avea 19 ani. După aceea s-a întors de cîteva ori acasă, în vizită (niciodată de tot). Una dintre vizitele lui a fost cea dîntîi a mea... În Serbia şi la boală era mai bine: ştiu că m-am îmbolnăvit acolo şi siropurile avea gust de zmeură, şi ananas, iar linguriţele - forme ciudate, asemănătoare leacurilor lui Marry Poppins. Tot de prima mea ieşire se leagă şi sentimentul trenului. Pentru alţii acesta o fi o aberaţie, sau o absenţă, dar, în ceea ce mă priveşte, este unul real: cred că, încă de atunci, între mine şi (aproape orice) tren se înfiripă o idilă…Am călătorit noaptea: era, de fapt, cea de-a doua călătorie, cînd a venit cu noi şi sora mea cu 10 ani mai mare. Eram înghesuiţi toţi patru (părinţi şi copii) confortabil în acea casă pe roate pe geamul căreia se vedeau luminiţe zburdînd. Despre care mi se spunea că sînt Porţile de Fier. Şi asta tocmai cînd ne sculam, noaptea, ca să ni se ceară actele la control, lucru de care eram mîndră: şi eu aveam o poză în paşaportul mamei. Cred că de atunci încolo idealul meu a devenit un autobuz plin cu prieteni pe-nserat: siguranţă, plus mişcare şi sugestie de romantism păreau să fi dat, cel puţin pentru mine, reţeta ideală… Cea de-a doua ieşire, despre care îmi amintesc cu siguranţă singură, şi care s-a-ntîmplat în 1991, după ”revoluţie”, a fost înconjurată de o complet altă aură: una de uluire, pînă la şoc pur şi simplu. Amestecată cu cea de acută alienare. Şi de primă dezamăgire… naţională. Nici picior de ”autobuz cu prieteni”. Cu atît mai puţin cu cît, la întoarcere, am aflat şi despre moartea bunicii mele, de care eram foarte apropiată. Şi căreia îi trimisesem cea mai frumoasă vedere din Edinburgh, unde se desfăşurase călătoria mea. A fost o ieşire în care am călătorit înconjurată de mulţi oameni. Dar nu cei pe care mi i-aş fi ales eu, una, pentru un prim contact cu ”lumea civilizată”. Contact pe care, de altfel, de la cei 5 ani cînd fusesem în Iugoslavia de atunci, nu mai reuşisem să îl am: nici măcar ca să trec la Ruse de la Vama, la 14 ani. Aveam dosar prost (o soră emigrată) şi eram pe lista neagră..." (fragment din textul "Delicii sîrbeşti şi surprize scoţiene")

Luiza Vasiliu era în clasa a patra cînd a plecat cu şcoala într-o excursie în Franţa:

"Candy Candy. Serial japonez din anii 70, ajuns în Europa 20 de ani mai tîrziu. Îmi plăcea şi mie, şi lui Marie. În mijlocul salonului de la etaj, de faţă cu toată familia ei, am prezentat un scurt program artistic, Sur le pont d’Avignon şi genericul final de la Candy Candy: "Aşitaua-şototaua-umaletecutudoo-ataşiba-aşitaua" (ş.a.m.d.). O fetiţă din România care cînta în japoneză într-o casă din nordul Franţei. Şi Zidul căzuse de-abia de patru ani. 

 

Superstiţii. „Aduce ghinion să deschizi umbrela în casă!”, a ţipat la mine mama lui Marie cînd m-a văzut că-mi deschid încîntată peste măsură umbrela cumpărată dintr-un magazin de suveniruri din Rouen. Era cam la fel de înaltă ca mine, cu mîner de plastic imitaţie de lemn şi cu model de batic pentru cucoane nostalgice. Ce contează, mie-mi plăcea, iar vocea mamei lui Marie a sunat ca o ameninţare la siguranţei umbrelei mele. Am închis-o repede, fîstîcindu-mă. Deşi sînt sigură că-n alea zece zile am făcut destule tîmpenii, asta e singura ceartă de care-mi aduc aminte. În orice caz, n-a folosit la nimic, mereu deschid umbrele în casă, să le verific, să le rotesc, să le pun la încercare felul lor şic de-a fi.

Micul dejun. Unde e salamul? Unde e caşcavalul? De ce trebuie să beau cacao cu lapte dintr-un lighean? De ce să mănînc fulgi (flocons) fleşcăiţi în lapte? Probabil că toate întrebările astea mi s-au citit pe faţă, în dimineaţa zilei de 2 aprilie 1994, cînd tatăl lui Marie mi-a pus în faţă castronul cu cereale. Avertizat de propriul instinct că nu trebuie să le supere pe fetiţele capricioase din Europa de Est, a deschis repede frigiderul şi a spus: Poţi să mănînci ce vrei. Acolo am găsit paradisul meu, alcătuit în principal din brînză Kiri (nu La vache qui rit, aia nu-mi plăcea, mă făcea doar să rîd) şi brînză Babybel. Şi brînză a fost.

Bideul. Cînd am mers în vizită la matuşa lui Marie, nu citisem încă Mătuşa Julia şi condeierul. Nu ştiam, deci, ce e un bideu şi ce rol are el în viaţa unui om. S-a întîmplat aşa: după cîteva ore bune de tarte şi suculeţ de fructe, am îndrăznit să întreb unde e baia. M-am ridicat, stînga şi dup-aia stînga încă o dată, am deschis o uşă mare, am intrat, am închis bine cu cheia. Stupoare şi cutremur: mătuşa aia avea nu un veceu, ci două. Unul mare, normal, semăna cu al nostru de la Iaşi, altul mai mic, oval, cu robinet. M-am gîndit că ăla mic sigur e pentru copii, aşa că am făcut pipi în el. Am ştiut aproape instantaneu că n-a fost alegerea bună, o peliculă gălbuie se aşezase pe pereţii vasului, şi nu găseam de unde se trage apa. Vă scutesc de restul detaliilor. Tot ce-mi doresc e ca fapta mea ruşinoasă să nu fi fost observată de mătuşa Denise, care chiar părea o femeie de treabă..." (fragment din textul "O fetiţă din România cîntă în japoneză într-o casă din sudul Franţei")

Mai multe despre volumul Primea mea călătorie în străinătate la www.editura-art.ro.