Sînt deja cîțiva ani de cînd țin această retrospectivă și nu pot să nu observ că poezia românească este într-o continuă creștere valorică. De ceva vreme, mai toate editurile importante dezvoltă proiecte bine articulate pentru promovarea acestui gen literar, deplîns de unii ca fiind Cenușăreasa genurilor literare. Nimic mai fals. Se citește din ce în ce mai multă poezie (nu știu dacă se și cumpără), există un public din ce în ce mai bine definit format din oameni din afara lumii literare. Pînă nu demult, cei care citeau poezie erau poeții înșiși sau cei care aspirau la acest statut. Nu sînt un optimist, dimpotrivă, dar producția editorială (a anului 2019) mă îndreptățește să abandonez, măcar pentru o vreme, scepticismul.

În colecția Vorpal a editurii Nemira au apărut cărți notabile ale unor autori din generații diferite: minunata lume disney (Elena Vlădăreanu), Cu Orice e posibil (Bogdan Ghiu), Jes (Jesica Baciu) și Berlin (Krista Szöcs).

Editua Vinea a propus în 2019 titluri precum Cuvinte strigîndu-și cenușa (Miron Kiropol), Mitologia morții moderne (Dorina Brîndușa Landén), Vals în cămașa de forță (Ioana Negoescu), Mierla bolnavă de friguri (Gabriela Schuster), Intravenos (Mihail Gălățanu), Tu, adică Eu (Marina Dumitrescu), Mon amour ma tristesse (Carmen Secere) și Concis (Gabriela Schuster).

Și Tracus Arte a propus titluri demne de a fi menționate. Din producția editorială bogată, din care nu lipsesc reeditările, amintesc aici Miere pentru toate exponatele (Antiom Oleacu), Un cap pentru un coș de gunoi (Artur Cojocaru), Cîteva clipe, spre seară (Adrian Bodnaru), Dale (Vlad Niculescu), Portrete, autoportrete (Ioana Ieronim) – o antologie, Loja dezaxaților (V. Nicolae) și Meditațiile bătrînului despre libertate (Vlad Sibechi).

Paralela 45 a propus Cutii (Cătălina Bălan) - debut, Hype (Hose Pablo), Triphopuri (Dan Negrea) și Inima de altă parte (Paul Țanicui), pulsul nu poate fi minimalist (Mariana Codruț), Jos realitatea! (Florin Iaru) și Animalul diafan (Radu Andriescu).

Casa de editură Max Blecher a avut un an foarte bun, publicînd cărți valoroase: Insustria liniștirii adulților (Anastasia Gavrilovici) – debut, Vatra luminoasă (Daniela Luca), Ziua în care a murit John Lennon (Gelu Diaconu), Thanato Hotel (Livia Ștefan), Ascunde toate amintirile și distruge tot ce-am atins (Luminița Amarie), Memoria unui mort este memoria mea (Nicolae Coande), Psalmi (Radu Vancu), soft guerrilla (Teodora Coman) și Scrum (Veronica Ștefăneț) – debut. O surpriză frumoasă a venit din partea Editurii Polirom, care a publicat în 2019 volumul Uau al lui Dan Sociu. Ar mai fi de adăugat cartea Ofeliei Prodan, Periodic reciclăm clișeele (Limes) și pe cea semnată de Claus Ankersen și Andrei Zbîrnea, Pink Pong (frACTalia).

În cele ce urmează, voi comenta succint cărțile care m-au convins cel mai mult.

După o tăcere de aproape treizeci de ani, Florin Iaru a publicat Jos realitatea, o carte care, din anumite puncte de vedere, a constituit surpriza anului 2019. Avem de-a face cu o scriere manifest, care, din fericire, nu e nici tezistă, nici ideologică, cum se întîmplă cu multe volume din această categorie. În poeziile lui Florin Iaru se conturează un corp al realității format din cele mai banale și antipoetice obiecte. Realitatea care s-a prostituat prin uzură și lipsă de conținut interferează cu ideea de artă, care și ea e decăzută din drepturi și lipsită de idealitate. Realitatea și arta au ajuns simple deșeuri nereciclabile. Și totuși, simplul efort de a le conjuga, de a le face să rezoneze și să vibreze între ele, conduce spre efecte poetice remarcabile: „Printre poezii-furculițe, poezii-pocnitori și poezia-cetății - / poezia-supozitor alunecă mîngîietor de ușor! / În loc să îmbrățișezi, în loc să-ți desfaci picioarele larg / să intre carnea, cu toată plăcerea, să sudui, să fuți, / tu violezi cartea de bucate” (Jos realitatea!). Poetul forțează limitele limbajului poetic (devenit și el convențional), dar nu vrea cu tot dinadinsul să pună ceva în loc. Un anumit lucru îi este totuși specific. Energia. Pe de o parte, ea vine din rafalele de cuvinte ce par să nu se mai termine, iar, pe de altă parte, prin versurile rimate, dar necantabile ce electrizează poemele: „Gata! Termină cu fanteziile! / Ajunge! De ce te agiți? / S-a dus, s-a uitat, s-a terminat. / Ești liber, ești bărbat. / Ne trebuie ceva să ștergem orice sentiment de căcat” (Pe lîngă corpul fără soț).

Poezia Marianei Codruț din pulsul nu poate fi minimalist e directă, tăioasă, elastică și electrică. Poezia Marianei Codruț e frondă, e șoc, după cum ea însăși mărturisește într-unul din textele de la începutul cărții. De altminteri, în prima parte a volumului există mai multe texte ce au drept subiect poezia. Dar nu putem vorbi despre niște ars poetica pentru că valoarea cea mai înaltă a poetei pare a fi libertatea, lipsa oricărei constrîngeri, iar artele poetice sînt, prin însăși natura lor, restrictive, auto-limitatoare: „poezia e șoc / precum crima adolescentului din vecini / pe care nu-l credeai în stare de crimă. / gesturi ca oricare cuvinte de fiecare zi / chiar puțină frondă. Ei da nimic anormal! / și brusc toporul decapitînd obișnuința” („un posibil portret al poeziei”). Ideea libertății, ca formă supremă a trăirii adevărate apare în mai multe texte. O întreagă literatură îi găsește pe cei capabili să-i priveze pe alții de libertate, undeva în afara lor. În cazul Marianei Codruț, libertatea nu poate fi anulată decît de persoana în cauză: „noapte precară, / păstrăv alunecînd pe gheață, / lătratul cîinilor o sfîșie la răstimpuri / - el nu e niciodată fără rost, / îți amintește de teritoriul vieții. / numai instinct fierbinți, pulsatorii / în lucerna inexistentă a crîngului, / cîinii simt cînd înfrunți gîndul / că există un singur obstacol / în fața libertății: tu însuți” („un singur obstacol”).

Radu Andriescu pare a se afla la apogeul carierei sale de poet. Sau poate nu, cine știe? După trilogia apărută la Casa de Editură Max Blecher, revine la scurt timp cu Animalul diafan. Cartea de față pare scrisă foarte lejer, fără o preocupare vizibilă pentru forma textelor sau pentru o formulă poetică anume. E cartea unui poet care s-a săturat să experimenteze formule de import (a se vedea primele șapte plachete de versuri ale poetului reunite de curînd în antologia Oglinda la zi) și acum scrie cum îi vine, ignorînd multe dintre prejudecățile sau concepțiile literaturii / criticii de azi. Pentru Andriescu libertatea e o condiție a existenței (ca și la Mariana Codruț, dar în cu totul alt sens). Libertatea înseamnă și călătorie. Fie că vorbim despre un pelerinaj pe la crîșmele din Iași, fie că urmărim aventura lui Kram, ursul bipolar: „Kram era îndrăgostit de-o focă, / Ședea cuminte, cu turul pe o rocă / Foca avea musteți materne, / Iar Kram clipea la valurile terne” („Kram, ursul bipolar”). Rimele la care recurge Radu Andriescu în volumul de față par menite să ironizeze chiar formula literară în cauză. Autorul se ia adesea peste picior, opunînd temele înalte, elitiste, unora mărunte din cotidianul cel mai apropiat. Poemul „Între Noua critică și Structuralism, merg la cantina” este un exemplu în acest sens. Deși pot fi decupate multe pasaje foarte bune din această carte, unitară și egală sieși, preferatul meu este următorul: „Stau, în mintea mea, pe o băncuță, / în fața camerei din leprozerie. / Un soi de librărie, / în care nu intră nimeni. / Și aș vrea să am un geamăn parazit / în vitrine, mult mai simpatic / decît mine. / Un animal diafan, / care strînge iubirea celor din jur / ca becurile de pe stradă / fluturii” („Animalul diafan”).

Este dificil de sintetizat în doar cîteva rînduri o carte atît de complexă cum este Uau de Dan Sociu. Voi încerca, riscînd să omit unele aspecte importante ale volumului de față. Dintr-un anumit punct de vedere, Uau este o sinteză a tot ce a scris poetul pînă acum, dar, atenție, o sinteză deturnată de la sensurile și manierele anterioare. Acest poem amplu de 127 de pagini adună aluviunile unei conștiințe care a știut în trecut să mixeze în cele mai surprinzătoare feluri realul (a se citi biograficul). Avem de-a face cu un Sociu recognoscibil imediat, care este totuși altul. E clar că autorul a depășit anumite etape, atît existențiale, cît și estetice și acum se află într-un prezent al recapitulării. Cu alte cuvinte, lucruri din trecut sînt trăite cu intensitatea și pasiunea prezentului. De aici, coerența planului narativ al cărții ce conține istorii berlineze, bucureștene, botoșănene etc. Amintirea alcoolului, a drogurilor ușoare, a deliciilor sexuale, toate „nevoi speciale” ale trecutului par să facă parte dintr-un „patrimoniu” personal ce poate fi accesat oricînd, dar fără a fi necesar. Cartea poate fi citită și ca experiența unei iluminări, dar a unei iluminări parțial ratate: „De Sf. Nicolae am fost la Răchiți, la biserică, unde se spune că ar fi niște părticele din moaștele sfîntului, dar am găsit biserica închisă”.

Ca și în romanul Transparența, Radu Vancu concentrează în ai săi Psalmi temele sale predilecte. Nu le voi mai enumera aici. Ele sînt cunoscute foarte bine de toți cititorii săi. Ceea ce reușește cu adevărat spectaculos este să rescrie la modul simbolic Paradisul cu ingredientele Infernului. Astfel, frumusețea se naște din cruzimea cea mai atroce, din rănile lăuntrice imposibil de cicatrizat. Ceea ce apare ca element de noutate în poezia lui Vancu este ideea de călătorie. El își poartă Infernul-Paradisul în inimă prin diferite locuri ale lumii și înalță psalmi către o divinitate înzestrată cu toate atributele omenești. Interesantă este de urmărit în carte metamorfoza utopiei, care e pusă mereu în legătură cu alți determinanți: „Utopia mea a fost inima ta / Utopia ta, ceva mai modestă, a fost paradisul” sau „Utopia mea personală a fost inima” sau „Utopia ta personală a fost inima mea” sau „Utopia mea personală a fost inima mea” ș.a. Vancu reușește să dea cruzimii o dimensiune miniaturală, chiar gingașă. Să adune toată suferința într-un joc pe care adulții îl învață de la copii. Dumnezeul cu atributele omenești și Omul înzestrat cu trăsăturile dumnezeiești își schimbă reciproc rolurile de mai multe ori în carte. Doar așa e posibilă poezia și frumusețea: „Dacă poezia e posibilă chiar și cînd ești înnămolit în atîta oboseală, dacă poezia e indiferentă la toată suferința asta, dacă se alimentează din ea fără să ți-o anestezieze – atunci e deja aproape nedrept. Aproape sublim – dar aproape nedrept. Ar trebui ca omul să pedepsească suferința amputîndu-și toate organele pentru frumos. Să nu mai permiți creierului care vede suferința să vadă și frumosul”.

În loc de concluzie, aș reveni la ideea că 2019 a fost un an excelent pentru poezie și nu numai. Literatura română din ultimii ani a recuperat mult din diferența valorică ce exista pînă nu demult între aceasta și cea europeană.

Şerban Axinte este scriitor şi critic literar. Cea mai recentă carte publicată: My murderer’s chant and other poems (2006-2016), traducere de Ioana Miron, Editura Vinea, 2017.