Cum ar fi ca mai multe grădini din București să fie deschise publicului? În ajun de Sînziene, Grădina Interioară a Școlii Centrale a devenit neîncăpătoare pentru oamenii veniți să se bucure de ea, la evenimentul organizat de ARCEN. Arborii sînt decorați cu panglici, fetele sînt îmbrăcate în ii și toate poartă coronițe de flori în păr. Se dansează în jurul frasinului plantat în grădină în 1891, oamenii ascultă muzică și scrisori de dragoste și dor. Peste tot miroase a flori de cîmp. Grădina e cu adevărat vie. Pentru cine dorește să le (re)vadă, aici sunt scrisorile primite de la scriitori contemporani pentru seara de Sînziene. (C. Ş.)

 

Aranjez pernele de pe canapea, ridic cîteva cuburi de lego de pe covor, închid luminile din salon și pășesc pe holul care duce la dormitoare. Dușumeaua din lemn lucește în lumina aplicei de perete pe care o să o sting cu telecomanda, după ce intru în pat. Zăresc un braț de păpușă, mă aplec să-l ridic și un vertij mă cuprinde în puterea lui. Trebuie să mă așez pentru o clipă. Răceala peretelui îmi răcorește umerii și nu văd decît lumina lămpii micșorîndu-se portocaliu. Am uitat să iau pastilele de tensiune, mă gîndesc și îmi vine să rîd, deși casa se învîrte cu mine. Dacă aș adormi aici, nu va ști nimeni, pînă dimineață, îmi spun și privesc mîna de plastic a păpușii, degetele ei au o poziție stranie, de parcă ar vrea să apuce ceva. Soțul meu s-a dus de o oră la culcare, iar nepoții noștri, rămași peste weekend la noi, dorm în camera de la mansardă.

Și atunci apari tu, cu chipul tău luminos și neschimbat, cu ochii negri care m-au făcut întotdeauna să mă pierd și să uit să mai vorbesc. Te apleci deasupra mea, îți văd buzele  mișcîndu-se încet, dar nu te aud. Cu siguranță mi-e foarte rău, îmi spun și închid ochii, ar trebui să sun la Salvare, dar simt în continuare parfumul tău, de miere și grîu copt, mirosul pielii tale arse de soare și mi se face foarte dor, atît de dor că trebuie să deschid ochii. Ești atît de aproape, că mă întind fără să mă mai gîndesc la nimic și îți sărut buzele. Din nou îți simt brațele încolăcindu-mi mijlocul, asta mi-a lipsit cel mai mult de cînd ai plecat. Dai la o parte de pe fruntea mea o șuviță albă de păr și mă întrebi dacă de data asta voi veni cu tine, cît timp trebuie să mai treacă pînă mă voi hotărî? Vorbește mai încet, îți spun și mă uit spre ușa camerei în care doarme soțul meu. N-aș ști ce să-i spun dacă ne găsește aici, tu aplecat peste mine, eu cu brațele încolăcite pe gîtul tău. Doar în poziția asta și privindu-te în ochi nu-mi mai este rău, iar casa pare să stea pe loc.

Îmi întinzi mîna și  abia acum o văd pe a mea subțire, cu pielea întinsă și albă, în contrast cu bronzul brațelor tale. Stai, îți spun, dar nu mă asculți. Sîntem deja pe scări, dar scările casei noastre nu sînt acoperite cu mochetă, mă gîndesc și te privesc mergînd în fața mea, iar palma ta e fierbinte și umedă. De o parte și de alta, pereții întunecați se ondulează și îmi pare tare ciudat că treptele de sub pașii noștri nu se mișcă. Te oprești sus, în fața unei uși din lemn și o deschizi, după care mă privești zîmbind, ca în ultima noastră zi împreună, cînd m-ai așteptat pe faleză și la fel ai venit spre mine, cu obrajii roșii și părul tău ondulat, albit de sare și nisip.

Plecăm!

M-am speriat și atunci, sîntem niște copii, tu nu știi ce înseamnă America, cum va fi să o luăm de la zero unde nu avem nimic și pe nimeni de care să ne agățăm, ce-i cu nebunia asta? Ne e mai bine aici, te-am rugat atunci, dar erai așa de fericit că te acceptaseră la universitate. Și eu, și eu ce să fac acolo? Scutur iar din cap, dacă m-ai mai fi așteptat măcar un timp, să mă pot gîndi la asta, să mă pot hotărî în liniște, dar tocmai asta m-a speriat. Nu-mi dădeai timp, te grăbeai, ca acum. 

Deschizi ușa și văd camera noastră, închiriată în mansarda unei case de pe strada Mircea Eliade, e ciudat că peretele cu fereastră lipsește și prin golul acesta se vede cerul violet, străbătut de pescăruși. Uite lîngă pat scrinul în care îmi țineam cărțile și fotografiile, și nu apuc să cercetez cu o bucurie nemăsurată toate lucrurile părăsite cu mai mult de treizeci de ani în urmă, că mă trezesc întinsă pe recamierul nostru bombat, mirosind a paie, și nu mai contează dacă rîd sau dacă plîng, sau că ușa a rămas deschisă, jos nu mai e nimic, știu sigur că scările pe care am urcat nu mai există, nici nu mă mai întreb dacă visez sau dacă am adormit pe holul unde mi s-a făcut rău, pentru că ești tot ce mi-am dorit vreodată și mi-e frică să nu pleci iar.

Să nu pleci iar.

Foto: Alberto Groşescu