Criza datoriei suverane care loveşte din plin zona euro are cel puţin un merit: acela de a face vizibil chiar şi celor mai sceptici faptul că simpla punere în comun a unei monezi unice legate de un pact de stabilitate nu este suficientă, şi că o guvernanţă economică comună a devenit indispensabilă. Dacă nu, pieţele vor fi cele care vor dicta legea iar statele se vor mulţumi să încerce să limiteze pagubele, excesele, aşa după cum este cazul, din 2008 încoace.

În momentul în care s-au îmbarcat în aventura numită euro, conducătorii europeni nu şi-au imaginat probabil deloc situaţia pe care o trăim zilele acestea – este adevărat că pe atunci datoria publică a ţărilor din zona euro era cu mult inferioară celei de azi. Şi dacă totuşi şi-au imaginat-o, şi-au zis probabil că succesorii vor găsi cu siguranţă vreun mijloc de a ieşi cu faţa curată dintr-o atare criza.

Însă aceştia par ca înlemniţi, asemeni unor "iepuri în faţa farurilor unui autoturism", după cum scria recent The Economist. Incapabili din cauza a cine ştie ce motive electorale, sau, mai rău, din lipsă de viziune pe termen lung, de a lua taurul de coarne sau pur şi simplu incapabili de a conştientiza că se află în faţa unei alegeri cruciale: abandonarea monezii unice sau întărirea puterilor Uniunii, mai ales în domeniul fiscal.

Ori, unul dintre principalele argumente ridicate de cei care se opun unui nou transfer de competenţe, este faptul că s-ar trezi, astfel, lipsiţi de una dintre principalele forme, încă rămase, de suveranitate. Însă, de la izbucnirea crizei, această suveranitate este pe jumătate îngenunchiată: cele care dictează acum politicile economice ale celor mai fragile state, şi chiar ale multora dintre cele solide nu mai sunt nici masele electorale, nici programele de partid, ci pieţele.

Cazul cel mai flagrant este cel al Italiei, care s-a văzut însărcinată cu un plan de austeritate de către Banca Centrală Europeană, prea puţin convinsă de fiabilitatea măsurilor anunţate cu câteva zile înainte de guvern.

În aceste condiţii, ce e preferabil? Să cedezi de bună voie un pic din suveranitatea ta unor instituţii asupra cărora există un minimum de control democratic, sau e mai bine să te încredinţezi pieţelor care, ele, se supun unui cu totul alt timp de reguli?

Gian Paolo Accardo este un jurnalist italo-olandez născut la Bruxelles în 1969. A lucrat ca redactor la Internazionale şi Courrier international şi a fost corespondent pentru agenţia de presă italiană Apcom. Este redactor şef adjunct al presseurop.eu.