„Tot cîntînd, am uitat că plîngeam” - interviu
interviu apărut în Dilema veche nr. 104 / 2005
Am fost prin preajma lui Quijote, şi - aşa e - foarte des m-am crispat. Dar nu pentru că eram luat la întrebări, ci pentru că nu puteam pune întrebări. Quijote von Ada Milea îţi ia pămîntul de sub picioare. E „concertul” (pe CD la A&A Records) care te scoate din falsul mit, „concertul” care te ţine de mînă cu Sancho, omul acela exact ca şi tine. Despărţirea de înaltele idealuri quijoteşti pentru mult mai lumeştile sanchisme, reale şi normale, surprinzătoare şi accesibile (hmm...) a fost un şoc. Nu mai asistam la mitizarea deşănţată (Quijote cel mare, Quijote cel simbolic, Quijote cel de neatins şi de neînţeles). Quijote e elevul mai slab al lui Sancho. Acum de departe auzim şi paşii lui Robinson pe Insulă. Ceva sunete din Aventurile lui Habarnam (cu premiera la Teatrul Odeon) sosesc prin Send file/Receive file pe Yahoo Messenger. Şi dacă am pierdut casetele piratate de pe care o ascultam pe Ada Milea prin 1998, asta nu înseamnă că acum nu furăm, involuntar, şi ascundem, numai pentru noi, bucăţele din spectacolul Ada.
Mi-e foarte greu să te întreb despre Quijote...
Lasă că răspund fără să mă întrebi. Nu vezi că abia aştept să-ntîlnesc interlocutori răbdători, buni ascultători ai poveştilor mele quijotice? Pot să-ncep? Încep. Îl iubesc pe Cervantes! De fapt, am o mulţime de morţi preferaţi, dar el e printre preferaţii principali. Citindu-l, recitindu-l, citind şi cele scrise de unii din celebrii lui cititori, m-am pomenit încercînd să-i transform cartea într-un soi de… hm… să-i spunem „concert”, deşi nu e chiar concert. De două ori am eşuat în secret (nici măcar mie nu-mi plăceau rezultatele strădaniilor), dar a treia oară am luptat mai bine cu doborîtoarele mele îndoieli.
Cum s-a construit spectacolul Quijote? Din cîte mi-ai povestit, e un întreg roman. De aventuri, fireşte.
A treia mea încercare de a transforma cartea-n concert a fost declanşată de doamna Ioana Zlotescu, fosta directoare a Institutului Cervantes. Nu prea mai aveam curaj pentru încă o încercare, dar faptul că dînsei i s-a părut că pot, a făcut să mi se pară (un pic) şi mie că pot. Apoi a urmat cititul şi recititul lui Cervantes, Unamuno, Borges etc.; enormele scanări din Cervantes şi transformarea lor în fişiere-text; vorbele domnului Victor Ivanovici: „Vai, să nu faceţi un Don Quijote patetic şi filozofic cum am tot văzut! Cartea asta e plină de umor. Nu ştiu de ce lumea ignoră umorul lui Cervantes”; apoi discuţiile cu domnii Victor Ioan Frunză şi cu Emil Brumaru; şi – vai! – apariţia unei noi traduceri (cea a domnului Sorin Mărculescu) de care nu puteam să nu ţin cont; căutatul actorilor sau al muzicienilor şi-al personajelor în care trebuiau să intre aceştia; apoi ideea d-lui Frunză în legătură cu distribuţia şi cu apariţia pianului… Şi multe-multe altele. Nu mai înşir.
„Umorul debordant, ironia tandră, cinismul aproape calin se îngemănează în unul dintre cele mai fericite experimente culturale româneşti din ultima vreme. Don Quijote-le Adei Milea transcende genurile şi anulează prejudecăţile” spunea Mircea Mihăieş. Te aşteptai la un asemenea succes la intelighenţia autohtonă?
Repetiţiile puteau prevedea dezastrul sau succesul (dacă ne-am fi ocupat gîndurile şi cu măsurători din astea). Ba ni se părea minunat ce făceam, ba ni se părea jalnic. Partenerii… şi ei ba apăreau, ba dispăreau. S-a ajuns, în final, la 4 personaje şi-un om. După ce am construit bucată cu bucată, reacţie cu reacţie şi cuvînt cu cuvînt traseul personajelor, abia aşteptam să arătăm şi altora ce-am făcut noi. Era primul semn al bucuriei ce se cerea ascultată şi de alţii. Era un semn bun, nu?
Atunci ai venit tu, tot pentru un interviu, dar nu ţi l-am dat, ci… aproape te-am obligat să asculţi forma de atunci a Quijote-lui. Ţii minte? Era şi Dorina Chiriac de faţă. Eu plîngeam pentru că tocmai am aflat de la un ascultător că nu se înţelege nimic din poveste şi că personajele-s aiurea şi că… totu-i aiurea, iar Dorina încerca să-mi spună că nu-i aşa. Cînd ai apărut, ne-am bucurat că avem posibilitatea de a verifica şi-am început să-ţi cîntăm. Eu cîntam plîngînd, aşa că ţie nu-ţi prea venea să rîzi în părţile comice, iar eu mă speriam că nu sînt comice. Tot cîntînd, am uitat că plîngeam şi tu încet-încet ai uitat, iar în final, cînd păreai un spectator fericit, te-am ucis cu întrebări: „Ce se-nţelege din asta?”; „Dar din asta?” ; „Dar din astalaltă?”. Tu te-ai speriat din nou şi-ai început să răspunzi crispat, ca la un examen în faţa unor profe exigente şi ţoape. Acum îmi vine să rîd de momentele alea, dar atunci… Vai, ce inimă zdrobită aveam!
Radu Afrim este…
Un regizor genial (pentru unii) şi înspăimîntător (pentru alţii), un artist, un creator, un inventator, un poet al imaginii. Mie mi-e… primul regizor care a avut curajul să mă distribuie în roluri de om (la Teatrul din Tîrgu Mureş primeam roluri de plante şi animale). Aşa am ajuns să joc la Green Hours într-un spectacol după o fostă idee de Beckett şi la Teatrul Odeon în De ce fierbe copilul în mămăligă.
Spuneai că Apolodor te-a apropiat de Gellu Naum. Între timp a apărut Insula. În care Robinson e singur singur...
… singur singur pe o insulă pustie plină de lume. Cu tot hohotul nostru (de rîs sau de plîns) el continuă să trăiască în „mulţimea de singuri” la care l-a condamnat Providenţa. Ah, sper s-ajungi din nou să spui: „povestea seamănă cu mine”, „povestea seamănă cu tine” şi „povestea seamănă cu sine”. Pe vremea-n care încercam să mă împrietenesc cu Apolodor, citisem prea puţin Naum şi aş fi putut citi degeaba la nesfîrşit dacă n-aş fi descoperit (nu ştiu cum şi nu ştiu cînd) pe „partea cealaltă” un „mal albastru”, un „foc negru”, o „soră fîntînă” şi-un „drumeţ incendiar”. Sper să nu mă „vindec” vreodată de „partea cealaltă”.
Între Quijote şi Insula s-a intercalat Habarnam. Ai compus cîntecele, ai repetat cu actorii, vocea ta nu apare deloc în piesă. Cum e să fii „regizor muzical”?
Cum „mă scap” şi-ţi zic ceva, tu – hop! – ai şi vînat materie primă pentru o nouă întrebare. Îţi spuneam că-l cred pe Celibidache un uriaş „regizor de orchestră”. Am văzut repetiţii filmate şi l-am introdus definitiv în „colecţia” mea de „morţi preferaţi”. Te rog, uită că mi-ai pus ultima parte a întrebării. Buuun… Acum, dacă tot ai uitat ce te-am rugat să uiţi, îţi spun că una dintre cele mai fericite întîlniri din viaţa mea este întîlnirea cu domnul Dabija. Repetiţiile şi discuţiile cu dînsul sînt o comoară pentru mine, aşa că n-o împart cu tine, nemernicule! N-o să te ajut să-mi retrogradezi comoara şi să faci din ea „materie primă” pentru cine ştie ce-ţi trece ţie prin minte.
Cu „habarnamii” a fost frumos şi greu (greu pentru că schimb mereu şi mereu mi se pare că schimbînd ajung la ceva mai puţin greu). Bieţii actori, fără să fie ajutaţi de vreo bandă sonoră, trebuie să-şi regăsească tonul şi ritmul singuri. Şi e greu să-şi găsească tonul şi ritmul mereu.
Nu ai vorbit niciodată despre copilăria ta (ştiu, ai scris un articol fascinant despre cărţile copilăriei!). Te-am văzut într-o poză cu un bunic, care, dacă nu mă înşel, îţi citea ceva dintr-o carte. Copilărie, bunici, Bistriţa…
...Tîrgu Mureş, Bistriţa, Căcuciu (ăsta-i un sat), Aita Mare (asta-i o comună)… Printre ele a trecut copilăria mea. Ce să mai spun despre ea? Că e populată de bunici, părinţi, veri, vecini, găini, cîini şi pisici? E tot ce se poate spune despre copilării. Restul nu se poate spune. Şi culmea e că exact „restul” ăsta contează.
În ceea ce tu numeşti „articol”, eu încercam să trag de-o rămăşiţă de copilărie şi s-o întind la nesfîrşit. Ce „sport” amăgitor! Iartă-mă că-mi fac şi desfac iluziile în faţa ta! Asta înseamnă că am ajuns la o oarecare intimitate cu tine. Hihihi! Vezi ce se întîmplă dacă deschidem şi închidem împreună tot felul de „uşi interzise”?
Tu l-ai omorît pe Shakespeare, am aflat dintr-un alt interviu. Dă o declaraţie despre oribila crimă.
Licenţa e arma crimei, adică rolul doamna Quickly din Nevestele… lui Shakespeare. Cu partea practică a examenului am înfăptuit-o, iar în partea scrisă am recunoscut-o. Unii profesori au apreciat sinceritatea cu care am „dezvăluit laboratorul intim al creaţiei”, dar cei cu care am lucrat mi-au făcut sinceritatea praf. Eu doar încercam să nu-l fac de rîs pe Shakespeare spunînd că „am facut totul” şi că aşa arăta „sufletul meu pus pe tavă în faţa publicului”. M-am ferit de minciunile astea şi-am descris exact ce-am simţit că se petrece în „laboratorul” ăsta „intim al creaţiei” despre care tot auzeam povestindu-ni-se. Aşa că, din cît îmi amintesc, capitolele din lucrarea mea scrisă au fost: despre întrezărirea personajului, despre persistenţa întrezăririi personajului şi despre ce-a mai rămas din întrezărire.
Colaborezi, la Insula, cu Alexandru Bălănescu. Şi, uneori, cu Michel Tournier. Merge?
Da. Tournier ne-a condus la personajul „mama lui Robinson”. Abia citind cartea lui am descoperit rolul matern al insulei şi rolul mamei în singurătatea omului. Aşa că, brusc, am făcut din „mama” cel mai important personaj după Robinson. Textul lui Naum e doldora de personaje. E tare greu să transformi un text de teatru într-un text pentru un posibil concert şi, ca să fiu crîncenă pînă la capăt, simt nevoia să spun că totul trebuie să se petreacă în limba engleză. Of! Noroc cu răbdarea şi felul domnului Bălănescu de a lucra. Îmi dă timp şi libertate, iar lucrul cu dînsul îmi place la nebunie. Ar trebui să mă supăr pe distanţa Londra – Bucureşti (care ne împuţinează repetiţiile), dar prefer să mă bucur de ceea ce am cîştigat pînă acum lucrînd cu un asemenea muzician.
Ai doi prieteni din literatură: Emil Brumaru şi Şerban Foarţă. Pregătiţi un complot, ceva?
Eu sînt mîndră că ţi se par prietenii mei. Nu ştiu ei cît sînt de mîndri de părerea ta.
Mergi cu chitanţierul şi tai chitanţe. Asta te obligă statutul tău de PFA. Cu ilegalităţile cum stai?
Ce să fac? Am vrut libertate şi sînt fericită că mi-am cumpărat-o cu un chitanţier, un facturier şi-o ştampilă. E ieftină, nu?
a consemnat Constantin VICĂ
Foto Liviu Scripcaru
Despre noile proiecte şi concerte ale Adei Milea, citiţi aici şi aici.
