(apărut în Dilema, nr. 216, 14 - 20 martie 1997)

Are dreptul sau chiar datoria o societate democratică şi liberală să interzică sau să condamne anumite spuse, expresii, idei sau orice cenzură este de evitat? Şi dacă există limite ale exprimării publice chiar şi într-o astfel de societate, cum şi de către cine pot fi ele impuse? Iar transgresorii trebuie pedepsiţi penal sau numai blamaţi moral? Şi ce garanţie vom avea că nu se va abuza de cenzură şi că o cel puţin pernicioasa „political correctness” nu se va insinua, nimicind treptat nu numai exprimarea publică, dar şi cercetarea academică? În sfîrşit, limitările sau interdicţiile trebuie formulate printr-o lege sau lăsate pe seama tribunalelor?

O societate liberală este, în chip natural şi evident, una în care libertatea expresiei constituie regula, iar cenzura – excepţia. Ca atare, aceasta din urma trebuie justificată, iar nu prima. Pe de altă parte, societatea respectivă este îndreptăţită să se apere pe sine şi să apere drepturile cetăţenilor săi. Cele două principii pot intra cu uşurinţă în contradicţie, deoarece societatea liberală este singura printre principiile căreia stă libertatea cuvîntului.
De exemplu, s-ar putea susţine că trebuie cenzurate opiniile extremiste, sediţioase, care incită la răsturnarea ordinii constituţionale democratice. Dar e greu, dacă nu chiar imposibil de formulat o regulă generală, o lege care să precizeze ce anume este ilicit. Cum să distingi legal şi a priori între opusculul unui radical sau anarhist şi un pamflet filozofic foarte critic la adresa societăţii respective? Cum să separi referirile figurate, metaforice la violenţă de recomandarea întrebuinţării concrete a violenţei? Desigur, tribunalele ar putea fi sesizate cu cazuri concrete, dar în absenţa unei definiţii generale a limitei dintre licit şi ilicit, sentinţele lor vor fi nesigure şi dubioase.

Tribunalele pot, de asemenea, să judece ceva mai bine cazurile de calomnie sau de insultă, atunci cînd acestea au ca obiect persoane fizice. Dar cum poate fi judecată insulta la adresa unui popor, adică xenofobia sau rasismul? Un rasist susţine, de obicei, că el procedează ştiinţific, sau că formulează judecăţi obiective. Dacă se contestă acest lucru, el va susţine că standardele sale de ştiinţificitate sînt diferite de cele ale judecătorilor săi, şi că timpul credinţei în unicitatea standardelor de ştiinţificitate a trecut.

În aceeaşi situaţie dificilă se afla şi cei care, precum în Franţa sau Germania, ridică standarde legale împotriva „revizioniştilor”, adică a istoricilor care neagă existenţa, amploarea ori unicitatea Holocaustului evreilor. Dacă, eventual, cazurile extreme ar putea fi definite mai lesne şi condamnate în consecinţă, există destui antisemiţi mascaţi, care nu se recunosc ca atare şi care îşi formulează opiniile cu destule prudenţe de ordin academic sau ştiinţific. S-ar putea, fireşte, obiecta la aceasta că este vorba la ei despre o pseudoştiinţă, dar, din nou, cum nu există un acord universal asupra ceea ce este, fapt, ştiinţa, valoarea legală a obiecţiilor este discutabilă, iar efectele practice sînt slabe.

Legea, ca şi tribunalele nu sînt, astfel, capabile să limiteze extremismul mediatic (aşa cum au mari dificultăţi în a limita pornografia şi exprimarea violenţei), în schimb ele pot cu uşurinţă fi folosite spre a îngrădi libertatea de exprimare şi cea de cercetare, ceea ce înseamnă că avantajele eventuale pe care ele le aduc rămîn mult inferioare dezavantajelor.

Să însemne aceasta că sîntem fără apărare înaintea diferitelor forme de extremism mediatic, ca şi a diferitelor forme de „revizionism” pseudoştiinţific? Din punct de vedere strict legal sau juridic înclin să cred că da.
Dar o societate democratică îşi poate apăra valorile şi fără să recurgă la pedepse legale. Ea poate descuraja exprimarea anumitor opinii extremiste şi radicale, făcîndu-i pe cei ce le propagă să simtă că există un preţ pentru utilizarea avantajelor unei societăţi liberale în scopul distrugerii ei.


Într-adevăr, aceşti oameni, ostili societăţii deschise, refuzînd funciarmente dialogul şi controversa autentic ştiinţifică, paranoic ataşaţi de o idee fixă, se servesc totuşi de toate libertăţile şi facilităţile de comunicare în masă ale societăţilor democratice: jurnale, reviste, cărţi, emisiuni la televiziune, simpozioane, uneori catedre universitare. Ei procedeaza astfel contradictoriu şi, de aceea, în acest punct, ei se dovedesc vulnerabili şi pot fi înfruntaţi: de exemplu, de ce trebuie să fie invitaţi la televiziune, la o dezbatere, cei ce contestă funciarmente virtuţile dezbaterii? De ce trebuie intrat în dialog cu cei ce se cred posesori infailibili ai adevărului? De ce să acceptăm în cadrul controverselor academice pe cei care au un profund dispreţ pentru tradiţiile de onestitate şi imparţialitate ale ştiinţei? De ce să facem credit relativiştilor radicali care vor să delegitimeze orice valori şi să legitimeze, ipso facto, orice oroare, de vreme ce, susţinînd ceea ce susţin, ei trebuie să-şi relativizeze şi să-şi delegitimeze propriul discurs?

Limitele toleranţei nu pot fi trasate nici legal, nici ştiinţific. Dar asta nu înseamnă că trebuie să acceptăm orice. Cei care nu împărtăşesc fundamentele societăţii liberale nu pot fi excluşi prin închidere în puşcărie, interdicţie sau exil, fără ca această societate să-şi nege principiile. Dar ei pot fi excluşi informal, pur şi simplu evitînd să le adresăm cuvîntul. Democraţia este o casă ospitalieră pentru toţi – de acord. Dar musafirii care resping ospitalitatea nu trebuie neapărat aşezaţi nici în fruntea bucatelor, nici în rînd cu mesenii obişnuiţi. Să intre în casă; dar să nu aibă pretenţia să li se spună şi „bine aţi venit”!