Vadim şi refugiaţii

– despre diferitele tipuri de naţionalism extremist –

A murit Vadim Tudor. Ca şi la moartea lui Adrian Păunescu sau la cea a lui Sergiu Nicolaescu, necrologurile mai scuturate ezită între deplângerea dispariţiei talentului şi personalităţii culturale şi distanţarea de ipostazele în care aceasta s-a pus. Din acest punct de vedere, mă şi mir de câte talente producem, pe care însă ulterior le strică temperamentul sau caracterul.

Dar asta e o altă discuţie. Ce vreau să spun este că totuşi am putea avea un motiv clar de jelit la moartea lui Vadim Tudor şi că acesta este chiar cel pe care cei mai mulţi îl consideră motiv de distanţare. Şi anume, naţionalismul lui Vadim Tudor.

Un naţionalism sonor, de tribună, de sorginte pre-decembristă. Un naţionalism de cenaclu, împănat pe alocuri cu trimiteri culturale docte. Un naţionalism până la urmă inofensiv pentru că monetizarea sa politică s-a dovedit limitată.

Moartea lui Vadim Tudor este o lovitură pentru acest naţionalism cu iz comercial. Din urmă însă pare să vină puternic un alt tip de naţionalism. Un naţionalism corporate, casant, care preferă sentinţele, nu pamfletele. Un naţionalism eficace, care nu merge la lansări de carte ci se share-uieşte direct pe Facebook. Pe locul pe care îl ţinea ocupat naţionalismul lui Vadim Tudor s-ar putea instala acum un naţionalism extremist care deja şi-a făcut platforme din diferite subiecte de actualitate, ci nu din cele istorice.

Că lucrurile încep să evolueze într-o asemenea direcţie se poate vedea din mişcările care însoţesc aşa-numita criză a refugiaţilor. Noul naţionalism speculează imaginea proastă pe care musulmanii au ajuns să o aibă în mass-media. Şi caută să se prezinte drept protectorul purităţii etnice şi religioase româneşti, care ar fi pusă în pericol de venirea refugiaţilor. Noul naţionalism conexează teme independente, cum ar fi cea a refugiaţilor cu cea a proiectului de moschee din Bucureşti, şi le prezintă ca pe un plan mai amplu de maculare a spiritului românesc autentic. Noul naţionalism e îndrăzneţ: el se pune cu Europa în chestiunea emigranţilor, chiar dacă astfel creează polarităţi periculoase, între „români” şi „europeni”. Noul naţionalism pune presiune indirectă pe partide, pe care le acuză că nu ar face destul pentru a-i feri pe români de ceea ce el numeşte pericolul terorist pe care îl potenţează - cine alţii?! - refugiaţii de la graniţele României. În fine, atent nu doar la aspectul calitativ al românismului, noul naţionalism dă şi cantităţii locul care i s-ar cuveni: pentru el, „România Mare” nu ar mai trebui să rămână doar un nume de revistă oficială.

Din acest punct de vedere, unii dintre cei ce spun că Vadim Tudor a murit devreme, la doar 65 de ani, nici nu îşi închipuie câtă dreptate au. Naţionalismul lui Vadim Tudor ar mai fi dat de lucru câţiva ani neo-naţionalismului, până să fie definitiv împins în afară. Pentru democraţia din România, ar fi fost probabil nişte ani buni de consolidare. Dar la câte traume a îndurat, ce mai contează să rişte una în plus?

Ionuţ Iamandi este jurnalist.