A început Festivalul Internaţional de Film de la Veneţia, ediţia 68, şi eu sînt aici, în oraş şi la festival, pentru prima oară. De fapt, la festival sînt mai puţin, pentru că voi mai rămîne doar patru zile. Anul ăsta filmele nu sînt doar în sălile de la Lido, ci şi în trei cinematografe din Veneţia, dintre care unul în aer liber, Arena din Campo San Polo, destinate exclusiv publicului, cu bilete la preţuri mai rezonabile. În primele patru zile de festival, la Campo San Polo se vor vedea trei dintre marile favorite din competiţie, ultra-aşteptatul film în regia lui George Clooney, The Ides of March, Carnage, noul film al lui Roman Polanski, şi A Dangerous Method de David Cronenberg. Mai e şi Contagion al lui Steven Soderbergh la PalaBiennale la Lido, dar e în acelaşi timp cu filmul lui Cronenberg, ceea ce m-a făcut deja să aleg.

Filmul lui George Clooney, în deschiderea oficială, a făcut deja valuri şi vălurele anticipative în presa locală, căci Clooney, care locuieşte în Italia într-o vilă pe Lacul Como, e starul de suflet al italienilor. Şi odată cu deschiderea Mostrei Veneţiene spre cinema internaţional şi spre glamour hollywoodian în urmă cu cîţiva ani, George a devenit emblema Leului glamourizat, a Lido-ului, al cărui musafir constant a devenit, şi a hotelului Excelsior, cel mai posh loc de pe pămîntul festivalier. Însă deschiderea cu The Ides of March poate să însemne mult mai mult: o sincronizare perfectă cu ceea ce ar putea fi începutul celor mai grave evenimente din istoria recentă. Filmul lui Clooney, profund politic, despre cursa unui senator american, jucat de el, şi ghost-writer-ul lui, cel care îi scrie discursurile, interpretat de Ryan Gosling, noul copil teribil al Americii, actorul coroziv şi infinit nuanţat de care regizorul lui Confessions of a Dangerous Mind şi Good Night, and Good Luck sigur avea nevoie. Noul Clooney are premiera aici la Veneţia la mai puţin de o lună după ce America evita la mustaţă falimentul prin pseudo-soluţii care n-au reuşit să liniştească pieţele mondiale. Sîntem în plină campanie electorală pentru alegerile prezidenţiale americane şi, chiar fără să fi văzut filmul, sinopsisul garantează golul în stomac - te duce cu gîndul instantaneu la criza lui Obama, poreclită deja Obamageddon şi Barackalypse Now: preşedintele infinit charismatic cu discursurile lui fabuloase semnate de tînărul, briliantul guru al comunicării, Jon Favreau. Clooney, obsedat de comunicare şi de zonele obscure ale istoriei americane recente, n-are cum să livreze un film comod pentru nimeni şi filmul lui ar trebui să fie o deschidere de milioanei Mostrei.

În Competiţie are însă de luptat cu noul film al lui Polanski, sigur infinit-savurosul Carnage cu o distribuţie la fel de ameţitoare (Kate Winslet, Jodie Foster, Christoph Waltz şi John C. Reilly) ca cea din The Ides of March (Clooney, Ryan Gosling, Philip Seymour Hoffman şi Paul Giamatti) şi din A Dangerous Method (Michael Fassbender, Viggo Mortensen, Keira Knightley, Vincent Cassel). Dar Contagion le depăşeşte pe toate: Kate Winslet, Gwyneth Paltrow, Matt Damon, Laurence Fishburne, John Hawkes, Marion Cotillard sînt toţi pe afişul acestui thriller paranoizant despre o pandemie mortală şi o echipă de medici care trebuie să salveze lumea. Anul ăsta aproape toţi actorii din toate filmele vor fi la Veneţia. Povestea din Carnage, adaptată după piesa de teatru God of Carnage de Yasmina Reza, prezintă întîlnirea a doua cupluri, două perechi de părinţi amabili, care se adună să calmeze apele după o bătaie între copiii lor. Discuţia degenerează în cel mai toxic conflict verbal imaginabil (sau nu - căci cînd vine vorba de tensiuni în spaţii închise nimeni nu-l egalează pe Polanski). Şi cum e el însuşi prizonier de luni bune într-un spaţiu închis din care a regizat nu se ştie exact cum filmul ăsta, de-abia aştept şi în acelaşi timp aproape că mi-e frică să mă gîndesc la Carnage, care din punctul meu de vedere ar putea fi Filmul ediţiei.

The Dangerous Method îi transformă pe Viggo Mortersen în Freud şi pe Michael Fassbender în Jung, iar între ei stă cazul unei june fragile şi psihotice interpretate de Keira Knightley. Străvezie şi nevrotică – o zonă în care Keira se poate simţi ca peştele în apă. Michael Fassbender, răvăşitorul, reveleţia de acum patru ani din filmul lui Steve McQueen, Hunger, e prezent anul ăsta cu roluri în două filme din competiţie, al doilea fiind noul Steve McQueen, sexual-transgresivul Shame. Sper ca Fassbender să ia un premiu.

The Guardian a făcut săptămîna trecută un dosar al celor zece favoriţi, în care a băgat toate cele trei pelicule britanice, amintitul Shame, Tinker, Tailor, Soldier, Spy în regia lui Tomas Alfredson, cu Gary Oldman şi Colin Firth, ecranizare a romanului lui John Le Carré; şi Wuthering Heights al lui Andrea Arnold. Cîştigătoare sau nu, inflaţia de filme britanice de anul ăsta a atras puhoi de presă engleză aici după mulţi ani de pass indifferent. Dar cea mai spectaculoasă rămîne invazia chineză, cu 100 de publicaţii de limbă chineză acreditate, datorată în parte multitudinii de filme selectate, dar şi de imensul PR de ţară pe care China şi-l face în ultimii ani. Dacă sînteţi cumva în China, aveţi şansa să-l vedeţi la televizor pe Mihai Chirilov, victimă a unor reporteri chinezi, rostind zîmbitor „Chi i at Venice”, pus să ţină la piept un ipad cu un mesaj chinezesc.

Noul film al americanului Todd Solondz, Dark Horse e garantat stranietatea anticlimatică festivalieră cea mai aşteptată. Regizorul Palindromurilor radiografiază iubirea dintre doi retarzi şi mai ales consecinţele tragice ale asumării vieţii lor în doi. Protagonişti sînt Selma Blair şi Justin Bartha, cu Christopher Walken şi de mult dispăruta şi surprinzător-resuscitata Mia Farrow în roluri secundare. Dark Horse pare un pariu solid, cu toate calităţile complicate, ambigue şi angoasante care l-ar putea face cel mai proeminent/ neregulat titlu al ediţiei, dacă nu chiar cîştigătorul.

Regizorul Abel Ferrara aduce un film distopic/ vizionar – cum ar arăta o umanitatate anunţată că urmează imediat sfîrşitul lumii?  4:44 Last Day on Earth îl are în rol principal pe Willem Dafoe. Alpis al grecului Yorgos Lanthimos (prezent cu Dogtooth la TIFF acum trei ediţii) pare o bizarerie morbidă despre suferinţă şi mîngîiere prin substituţie, cu oameni care preiau gesturile şi identitatea celor dispăruţi, ca formă de consolare a celor rămaşi în urma lor.

Legate de China sînt trei titluri din competiţie, hong-konghezul Life Without Principle al lui Johnnie To, artizan al filmelor de acţiune şi obişnuit al Mostrei, A Simple Life tot din Hong Kong, semnat de regizoarea Ann Hui, şi extraordinar de interesantul şi posibil controversatul Saideke Balai, regia Te-Sheng Wei, episod din timpul ocupaţiei şi represiunii japoneze în Taiwan. Un singur japonez în competiţie, Himizu al lui Sion Sono, de la care e mai bine să nu avem mari aşteptări avînd în vedere producţiile japoneze bune relativ inexistente în ultimul deceniu.

Selecţia cuprinde trei filme italieneşti, L’Ultimo Terrestre de Gian Alfonso Pacinotti, Quando la notte de Cristina Comencini şi Terraferma al lui Emanuele Crialese, prezent cu trei filme la TIFF în trecut, printre care splendidul La solitudine dei numeri primi. Terraferma are cel mai captivant afiş al festivalui – unul marin cu o mulţime de oameni care sar dintr-o barcă în mijlocul unei mări hiptonic de albastre. Şansele sînt mari să îl vedem la TIFF la anul.

Marjane Satrapi, regizoarea minune al lui Persepolis revine cu Chicken With Plums, Aleksander Sokurov e şi el în competiţie cu un Faust de peste două ore, alături de israelianul The Exchange al lui Eran Kolirin, Killer Joe, noul William Friedkin cu Matthew McConaughey, Emile Hirsch şi Thomas Haden Church, Texas Killing Fields de Ami Canaan Mann şi Un été brûlant, noul vehicul pentru Monica Bellucci semnat de Philippe Garrel.

Juriul veneţian este prezidat de Darren Aronofsky, membrii fiind David Byrne, Todd Haynes, Mario Martone, Alba Rohrwacher, Eija-Liisa Ahtila şi André Téchiné. Todd Haynes îşi prezintă de altfel aici, în afara competiţiei, în premieră internaţională, miniseria Mildred Pierce, cu Kate Winslet în rol principal. Maratonul de azi a făcut din prima zi a festivalului un fel de „Ziua HBO”, pentru că în timp ce, după vizionarea de presă de dimineaţă, îmi ajunge pe la ureche că Clooney ar fi o platitudine gonflată, Mildred Pierce, programat în paralel, se anunţă superb şi cinematografic, iar Kate fabuloasă. Kate soseşte mîine şi pentru mini-seria HBO şi pentru Carnage şi pentru Contagion, şi prezenţa ei sigur va face uitat refuzul politicos şi rece al lui Jodie Foster de a însoţi filmul lui Polanski. Între timp Clooney a apărut într-un iaht pe canalul de la Casino făcînd retragerea de la Lido ceva mai grea. 

De mîine începe festivalul şi pentru veneţieni. Cinema-ul în aer liber e aproape de Rialto, ceea ce e o idee foarte bună avînd în vedere atmosfera radical diferită de la Lido. Veneţia, morbidă, dar deloc în sensul italienesc al cuvîntului, atavic angoasantă, cu turnurile ei inclinate care anunţă fundaţii putrede şi cu porţile palatelor ei exorbitante deschise noaptea spre apa neagră e locul perfect pentru văzut filme. Dacă n-ar fi hoardele de turişti care alungă probabil şobolanii gigantici, staţiile bălăbănitoare şi bufniturile greu digerabile ale vaporetto-urilor, şi dacă n-ar fi nesimţirea italienească bigger than life, Veneţia ar fi un cimitir acvatic – pentru că gondolele sînt doar nişte dricuri mai simplificate pentru nişte morţi transportaţi în fund (mortăciuni cu şampanie) - extrem cinematografic. Un labirint hipnotic şi calustrofobic plin de citate din cinema care te-ar face să uiţi că mai există şi festivalul.