16 oct. 2008 Acum sînt viu, am cincizeci şi doi de ani şi nici un viitor, dar sînt viu, viu ca şi tine, prin literele astea curge sînge, paginile astea sînt fotosensibile. Iar pentru tine, care te-ai născut abia azi, sau te vei naşte peste cincizeci de ani, las mărturia asta că am fost viu, cum rămîne cochilia după ce melcul s-a sleit de mult. Minţile celor din jurul meu explodează ca nişte baloane împunse cu acul. Întîi tata, ajuns (i-am făcut poze) inexpresiv şi blînd ca o piatră de rîu rotunjită de ape, acum Mioara, verişoara mea, cea mai calmă fiinţă pe care-am întîlnit-o vreodată, cu creierul inundat de spargerea unui vas. În comă de zece zile, abia ieri „a deschis ochii“. Iar mie îmi urlă urechile continuu, de aproape un an. Boli, morţi fulgerătoare, înmormîntări, catastrofe, trădări, ofense care-ţi lasă cicatrice, tristeţe neagră – iată faţa cealaltă a vieţii noastre, emisferă de umbră ce te aşteaptă după apexul vieţii, după il mezzo del camin. Jurnalul tău devine saturnin, jurnalul lui Pontormo.

E trei şi jumătate noaptea, n-am putut dormi o clipă. Anotimpul trece, singur veghez. Sînt santinela, cel ce veghează somnul celorlalţi, de care scria Kafka. Scriu aici, dar nici cu a zecea parte din puterea mea de altădată. M-am obişnuit, din ticăloasa nevoie de a supravieţui, să scriu repede, uşor, la suprafaţă, să scriu, să descriu. Am uitat cine sînt şi ce trebuie să fac pe acest fund de mare. Am fost într-un fel părăsit, lăsat de capul meu.

Azi am răbufnit cu o violenţă care m-a surprins şi pe mine. Pentru că am dispărut de peste tot, pentru că nimănui nu-i mai pasă de mine. Cineva mi-a trimis un filmuleţ pe You Tube cu o farsă: într-un lavoar, la toaleta femeilor, oglinda e înlocuită de un geam ce dă spre o sală identică. Două gemene stau faţă-n faţă, dînd iluzia reflectării. Femeile care intră sînt siderate: nu-şi văd chipul în oglindă! Aşa sînt şi eu. Mă vedeam înainte în ceilalţi. Acum am dispărut. Ei se-mpiedică de mine ca de-un templu ruinat în junglă. Nu trăiesc o criză de personalitate, căci personalitate n-am avut niciodată, nici nu am o problemă de imagine, ci problema mea e că nu mai am imagine, în ochii mei şi-ai altora. Şi-aşa o să merg pînă cînd imaginea şi personalitatea mea vor fi construite de o nouă carte. Spuneam odată că eu nu ştiu ce cred despre un lucru pînă nu scriu despre el. E adevărat, şi asta mă include şi pe mine însumi. Eu sînt cărţile mele. Priveşte-n urmă la şirul de cărţi adunat de 30 de ani încoace: sînt vertebrele spinării mele. În rest – sînt amărîtul animal moale care locuieşte casa-n spirală.

Manierele, stilurile, tropismele literare mor, ca tot ce e doar literar. Ce rămîne mereu uimitor, mereu proaspăt e puterea de gîndire. Puterea de gîndire îi distinge pe cei mari şi adevăraţi de simplii bijutieri, autori de brăţări şi pandantive ce se demodează.

Prim şi ultim Erofeev: citesc poemul lui Venedikt cu uimirea pe care-o am pentru tot ce n-aş putea face eu în scris. E nemaipomenit, e dat dracului. Nu ştiu ce înseamnă sufletul rus, dar aici e mai abundent ca oriunde. Erofeev e Burroughs al Rusiei, cartea asta e Naked Lunch-ul rusesc. E aceeaşi ştiinţă rimbaldiană a dereglării simţurilor, aceeaşi experimentare cu otrăvuri tari, şi anume cu toate disponibile. Se bea votcă, vermut, parfum, ojă de unghii, „denaturat“, şampon, loţiune pentru transpiraţia picioarelor, cîte una sau în cocteiluri numite „lacrima comsomolistei“, „sărutul mătuşii nu ştiu cum“, „licoarea Canaanului“ etc. Se sughite, se borăşte, se povesteşte, se visează, se vorbeşte cu îngerii. Totul pe fundul unui ocean de votcă, de fapt ca în clipul lui Pavel Stratan. Băutura e în gena rusului, e vitală şi definitorie pentru el ca limba şi locul de baştină. Cică în nu ştiu ce roman al lui Remarque (mi se pare) se bea la fiecare pagină. Ceva calvados, ceva dubonnet. Păi ăsta e prunc în faşă faţă de Erofeev, care face o galerie pitorească de fetuşi teratologici conservaţi în borcane de spirt. Foarte tare, şi spirtul, şi cartea. Otto Gross intuise perfect: degeneraţii sînt sarea pămîntului.

(fragment din Zen. Jurnal 2004 - 2010, Editura Humanitas, 2011)

Mircea Cărtărescu este invitat, alături de Andrei Oişteanu, al Clubului Dilema veche de miercuri, 8 iunie. Mai multe informaţii - aici.