- un pariu pentru dl Dinu Patriciu -

La începutul crizei economice, dezbaterea s-a dus în jurul vechiului binom piaţă vs stat. Dar Grecia a schimbat radical atenţia: acum datoria publică este în centrul discuţiei. Pachetele de stimulare aplicate în America şi Europa au avut efectul scontat, au dat necesara gură de oxigen economiei. Dar tot ele au agravat următoarea problemă de pe listă: datoria statelor. Nu criza a aruncat statele în datorii, dar soluţia salvării pe termen scurt prin pachete de stimulare a agravat problema pe termen lung: cele cîteva decenii de creştere globală din anii ’70 pînă în 2008 au făcut creditul ieftin, iar statele s-au împrumutat prea mult. Grecia a făcut ca statele, mai ales cele europene, să vadă hăul: dacă trăieşti pe datorie poate veni un moment în care nu îţi mai permiţi să rostogoleşti această datorie. 

Cum criza datoriilor tinde să înlocuiască în dezbatere criza economică propriu-zisă, apar două tabere de opinii. Poate cei mai elocvenţi reprezentanţi ai celor două tabere sînt Paul Krugman şi Niall Ferguson. Krugman este un economist de stînga celebru, care presează guvernele să cheltuie în continuare. Încă nu s-a terminat criza economică, avertizează el, stimulaţi în continuare economia cu bani de la stat, nu vă gîndiţi acum la datoria publică, asta e o problemă care poate fi amînată. Krugman avertizează că măsurile de reducere a cheltuielilor publice luate acum de ţările europene, mai ales cele mari, care contează – Germania şi Marea Britanie – riscă să anuleze fragila revenire economică globală. Cu ocazia asta, nemţilor li se ţin lecţii de logică contra-intuitivă: exportaţi prea mult, consumaţi prea puţin, deci puneţi în pericol economia europeană. Cam asta este logica sucită a trăitului pe bani împrumutaţi: cei cumpătaţi sînt certaţi de cheltuitori. 

De cealaltă parte a dezbaterii sînt cei îngrijoraţi de datorie. Niall Ferguson este autorul unor cărţi excelente de istorie financiară, dintre care am recenzat la această rubrică anul trecut The Ascent of Money: A Financial History of the World. În argumentaţia sa, criza economică este o nimica toată faţă de ce s-ar putea produce dacă statele nu iau măsuri rapide de scădere a cheltuielilor şi datoriilor publice. În istoria sa, Ferguson arăta cum imperiile s-au creat şi s-au prăbuşit din motive în primul rînd financiare. America, spune Ferguson, se joacă cu focul, pentru că trăieşte rostogolind datoria. 

Şi Krugman, şi Ferguson sînt de acord că pachetele de stimulare au efect pe termen scurt şi resuscitează economia. Diferenţa este că primul pare a le considera ceva permanent, un fel de resuscitare de urgenţă pe care statul trebuie să o aplice economiei de cîte ori aceasta dă semne de oboseală. Este logica lui Keynes, clasică. De cealaltă parte, Ferguson spune că stimulentele produc doar efecte pe termen scurt, agravînd problema mai mare şi mai serioasă a datoriilor. Există studii care afirmă că, de la un punct încolo, banii aruncaţi de stat în economie nu mai au efecte, de fapt că orice dolar adiţional investit se întoarce din ce în ce mai puţin în creştere economică, pe măsură ce suma de stimulare creşte. The Economist de acum două săptămîni dezvolta problema într-un raport special cu titlul „Is there life after debt?“ („Există viaţă după datorie?“). Acum cîteva luni, revista îndemna statele să aplice pachete de stimulare, acum pendulul se mută înapoi dinspre keynesianism spre reţinere şi conservatorism fiscal. Care este relevanţa acestei dezbateri pentru România? Dl Dinu Patriciu atrage atenţia în editorialul său din Adevărul asupra a ceea ce spune Krugman: economia trebuie stimulată în continuare. Este paradoxal. De obicei promotor al libertarianismului de dreapta în România, dl Patriciu predică în acest context soluţiile keynesianismului. Asta în vreme ce libertarienii din America se dau de ceasul morţii să propună soluţii de reducere a cheltuielilor şi datoriei, cu o susţinere de masă serioasă dinspre mişcarea Tea Party. 

Din păcate pentru noi, România nu are multe soluţii. E drept că datoria noastră publică este încă mică raportată la PIB, comparativ cu restul UE. Însă ritmul în care creşte această datorie este îngrijorător şi, mai ales, sînt îngrijorătoare motivele. Creştem datoria galopant nu pentru că ne-am propus, ci pentru că sîntem obligaţi de împrejurări: pe de o parte, scăderea veniturilor, pe de altă parte o structură rigidă a cheltuielilor. Curtea Constituţională obligă Guvernul să plătească 1,7% din PIB doar pentru a acoperi gaura de la pensii. Este doar un exemplu de constrîngere pe partea de cheltuieli, care tind să fie inflexibile. Deficitul bugetar este deja foarte mare, iar creditul este scump pentru România. Singura sursă de credit ieftin, FMI, vine cu nişte condiţii de reţinere fiscală. Deci, teoretic, mai este loc să ne împrumutăm, practic marja este foarte mică. Şi chiar dacă ne-am putea împrumuta, probabilitatea de a da aceşti bani spre investiţii este mică. Avem un buget mic, din care trebuie să dăm X bani obligatoriu la pensii, Y sumă la celelalte cheltuieli sociale, Z la salarii (cu un minus de 25% doar temporar) etc. Şi aşa ne iese un deficit bugetar de 7% şi cei mai mulţi pariază că va creşte, deşi Guvernul zice că va scădea. Asta fiind situaţia, putem presupune că mai mulţi bani luaţi pe datorie (la dobînzi mari) vor merge în consum sau în investiţii de stimulat economia? Eu zic că în consum şi vor avea şi efectul pervers de amînare a reformelor. 

Dl Dinu Patriciu pare că doreşte un stat foarte mic cu datorii mari, cel puţin temporare. Un asemenea stat ar trebui să stimuleze economia pe termen scurt şi apoi să se retragă. Pentru a putea funcţiona o asemenea schemă, ar trebui să avem cîteva condiţii cumulative: un stat uşor de reformat şi redus, un stat care se pricepe să stimuleze economia, o economie flexibilă şi care răspunde rapid la stimulentele statale, o distribuţie a cheltuielilor publice şi flexibilă, şi orientată spre investiţii. Dacă am avea toate aceste condiţii, atunci logica pe care o bănuiesc la dl Patriciu ar putea funcţiona. Dar avem un stat obez şi greu de reformat, avem o structură de cheltuieli orientată spre consum şi salarii, care e şi greu de schimbat (vedeţi ce spun opoziţia, sindicatele şi Curtea Constituţională) şi avem o economie care fuge de fiscalizare, deci stimulentele au efecte puţin previzibile (vezi sectorul construcţii). Toate aceste condiţii nu se schimbă pe termen scurt, iar deciziile trebuie luate în funcţie de ce avem, nu de ce ar trebui să avem. În aceste condiţii, un stat mic cu datorii mari pe termen scurt este un scop periculos, pentru că probabil am ajunge să avem un stat tot obez, hrănit din datorii mari care merg spre consum. Aş paria cu dl Dinu Patriciu 10% din averea mea contra 10% din averea sa. Asta dacă, Doamne fereşte, chiar ne apucăm să mărim datoria.