Mai întîi, mărturisesc că ultimii ani au fost greu de dus. Am fost sănătos, slavă Domnului, dar gîndurile m-au purtat către schimbare, iar rezistența pe care am opus-o acestor gînduri m-a obosit și m-a lăsat cu sentimentul că am dus o luptă inutilă prea mult timp. Din mijlocul unor repere cunoscute, pare că nădăjduiesc din ce în ce mai mult la o viață lipsită de angajamentele asumate pînă acum. Uite așa, precum o rebeliune.
Îți spun că e drum lung din oraș pînă pe insulă. Am venit ca să mă dezvălui: dacă timpul și locul îmi permit desfășurarea unui astfel de demers, aleg un om pe care îl privesc fără așteptări o perioadă și cîteodată descopăr o frumoasă poveste, un alt fel de a trăi. Protagonistul acestei introduceri mă preocupă de cîteva zile încoace. Imaginează-ți-l: pantaloni scurți portocalii, borsetă veche de piele agățată de brîu cu rol de portofel, dar și de curea. Cît era soarele pe cer, omul purta sandale sau umbla desculț și întotdeauna fără tricou. Prelua comenzile oamenilor de pe plajă și curăța nisipul dintre cele cîteva șezlonguri de gunoaiele rostogolite de briza mării. Cărunt, părul creț îi acoperea ceafa, cu un cercel discret în ureche, obișnuia să arunce o sticlă cu apă în sus și o prindea rîzînd copilărește, apoi bea cu sete lăsînd capul mult pe spate. Omul intermedia între plajă și barul de pe faleză pe nume „Cactus”. La bustul gol, stătea în soare toată ziua. Din cînd în cînd, trecea cineva prin fața barului și-l saluta sau îl striga de pe strada aglomerată, iar el răspundea vesel cu strigăte și gesturi largi. Invita oamenii la plajă sau la bar, le potrivea șezlongurile după cerințe, fixa umbrela de plajă și stătea la povești cu oricine avea chef de vorbă. Îl vedeam din cînd în cînd coborînd spre marea rece în care se arunca hotărît. Înota cîteva minute, apoi se trîntea pe un șezlong portocaliu aruncat la întîmplare pe plajă lîngă valuri și adormea.
Eram fascinat. Mă întrebam cît cîștiga omul pe lună: 800 de euro, 1.000 de euro?! „Este prea mult pentru ceea ce face!”, îmi spuneam, dar nu părea a fi genul de om care are nevoie de multe ca să trăiască. Voiam să-l aduc în lumea mea, să-mi explic modul lui de viață prin reperele lumii mele, lumea orașului. Am părăsit rușinat narațiunea care se forma în capul meu și-am continuat să-l privesc fără a mai interveni.
Este prima seară cînd stau la o masă la bar. Atras de muzica bună care se aude pe tot bulevardul, personajul meu butonează la laptop. Alege muzica direct de pe YouTube: Pink Floyd, AC/DC, Metallica, Nirvana, Guns’n’Roses, The Who, Whitesnake, alternate cu Earth Wind and Fire, Miles Davis, Chris Rea, Marvin Gaye sau Bob Marley. Seara pare diferit, ușor distant, serios, poartă ochelari, are aceiași pantaloni portocalii, borseta este tot la brîu. Remarc că este desculț și poartă o cămașă albă de bumbac. Oamenii aflați în plimbare pe faleză se opreau la bar pînă cînd locul se umplea. Așa cum se schimba atmosfera se schimba și muzica, iar cînd „aerul” devenea plictisitor, el știa cum să revigoreze terasa cu o nouă melodie (japonezii au o vorbă: „Kuki Yomenai” care înseamnă „nu poți să citești aerul”; ei folosesc această expresie atunci cînd nu poți să interpretezi emoția unui loc).
Am întrebat o chelneriță: „Al cui este localul acesta?”. „Al lui Yannis!”, mi-a răspuns fata. „El e the boss și aici, și pe plajă”, arătînd spre bărbatul care tocmai arunca în sus o sticlă cu apă rîzînd copilărește.
Ce viață simplă duce acest om pe fața căruia descopăr însă multe povești… Nu ajungi să fii desprins de statu quo de ieri pînă azi, să te joci cu o sticlă cu apă în mijlocul lumii, atît de convins că dacă o arunci în aer o vei prinde negreșit, de fiecare dată. Asta presupune experiență, repetiție, adică să continui joaca, copilăria.
Bărbatul dormea pe plajă neîntors în unele după-amieze în care vîntul era lin și plaja mai mult goală. Cînd zgomotul regulat al valurilor era întrerupt de vreun claxon, se trezea o clipă, privea în jur ca să constate dacă e tot acolo, în lumea lui, sau dacă s-a trezit în altă parte. Apoi adormea la loc pe șezlongul lui de lîngă mare.
Altă dată, am virat la stînga în sudul insulei pe un drum cu pietriș de marmură mărunțită, printr-un lan de floarea-soarelui. Am ajuns la un restaurant din lemn construit periculos de aproape de marginea unei stînci abrupte care se înălța din mare. Înăuntru nu părea să fie nimeni. Ventilatoare mari circulau briza mării prin sala obscură unde erau cîteva mese strînse și puse unele peste altele. Parcă mirosea a tutun aromat. Aveam senzația că am ajuns într-un loc care mai era acolo pentru mine o scurtă perioadă.
Mă salută un om cu ochi albaștri, trecut de vîrsta a doua, care semăna cu Richard Chamberlain doar că avea părul lung, șaten deschis și bine îngrijit. Fuma dintr-o pipă. Am cerut de mîncare, a întors o masă peste care a întins o husă albă de hîrtie și nu l-am mai văzut un sfert de ceas. Nu apucasem să comand, așa că nu am știut la ce să mă aștept. A revenit cu un ibric de cafea și pîine prăjită cu usturoi, unt și măsline. Am mîncat împreună fără să ne spunem mare lucru. Într-un fel, cred că amîndoi aveam nevoie de absurdul unei întîlniri într-un moment nepotrivit. Am mîncat aperitivul cu poftă, apoi s-a ridicat și nu l-am mai văzut douăzeci de minute. A revenit cu cartofi prăjiți și un fel de chiftele cu salată de roșii, ceapă și un fel de lipii pufoase. Am înțeles că îmi servea ce avea.
Venise pe insulă acum douăzeci de ani, cumpărase restaurantul pe care mai bine de cincisprezece ani l-a gestionat împreună cu nevasta lui. „Noi am dat un nume acestui loc care era în paragină atunci cînd l-am cumpărat”, spunea. Dar hotelurile care astăzi servesc all-inclusive ne-au împuținat clienții!” Se despărțiseră cu doi ani în urmă, aveau doi copii mari, pe care i-a așteptat la restaurant vreme de doi ani. Dar nu au venit, așa că era cazul să plece fără a i se fi oferit prilejul unui rămas-bun. „Să plecați unde?”, l-am întrebat. Privea absorbit pînza albă a unui windsurfer care sărea pe valuri paralel cu orizontul. „Înapoi în Australia!”, a răspuns zîmbind.
Mi-am adus aminte de acești oameni în mijlocul orașului meu și-am început să-mi vorbesc pentru a-mi reaminti că este o vreme pentru zgomot și o vreme pentru liniște: „Îți spun că e drum lung din oraș pînă pe insulă, dar tu parcurge-l fără teamă. Mergi pe scurtături numai dacă sînt întîmplătoare, nu le căuta. Ce scriu are legătură cu viitorul tău pentru că aici nu mai știi cum să trăiești, în aparenta fericire din limitele date ale orașului tău. O insulă e însă altceva. Îi poți distinge fiecare margine, limitele sînt bine definite, de la mărginimea pămîntului la nemărginimea insulei, apoi începe neantul. Oceane și mări spre care privesc umil ca înspre orice nu are sfîrșit. Adu-ți aminte de tine pentru că acolo unde trăiești simțurile nu se disting, gîndurile nu se aud. Oprește-te din muncă și stai în liniște oriunde găsești o insulă. Ascultă vîntul, plimba-te în ploaie, miroase marea și stai desculț ori de cîte ori se poate”.
Alexandru Gheorghe este jurist, specialist în protecția datelor și implementare a programelor de securitate cibernetică.
Foto: wikimedia commons
