Pe lista obiectelor golite de utilitate şi de conţinut simbolic, diploma de facultate se luptă, cu şanse serioase, pentru unul dintre locurile fruntaşe. Asta în timp ce diploma de bacalaureat a devenit un soi de adeverinţă-anexă la orice card de identitate, un act cumva asemănător cu certificatul fiscal sau cu cazierul. Evident, lucrurile astea sînt valabile dacă te duci la şcoală. Din nefericire, în România, numărul celor care aleg „libertatea“ absolută a spiritului – şi refuză sau abandonează „încorsetarea“ în programa şcolară – e într-o creştere galopantă. Pentru cei mai mulţi dintre ei, şcoala, chiar şi aşa cum e ea acum, ar fi de mare ajutor. Dar efectele dezvrăjirii cvasitotale, de la nivelul absolvenţilor de liceu, se fac simţite din plin şi în rîndurile celor care încă nu ştiu să ţină un pix în mînă, pentru a-şi scrie numele.
O ştim cu toţii, povestea vine de demult. Cel mai iubit fiu al poporului, tovarăşul Nicolae Ceauşescu, a avut grijă să sporească serios numărul şcolilor „de la oraşe şi sate“. Asta pentru că a descurajat avortul, sub ameninţări şi pedepse grele, şi a încurajat amorul tovărăşesc, producător de „vlăstare ale societăţii socialiste multilateral dezvoltate“. Toată producţia asta de indivizi – din care mulţi dintre noi facem parte – trebuia şcolită cumva şi trimisă apoi în „cîmpul muncii“. Prin urmare, s-au deschis şcoli şi fabrici, cît cuprinde. După 1989, cînd am început să plecăm – cu cel mai avîntat elan patriotic – încotro vedeam cu ochii, după ce am descoperit şi magia prezervativelor civilizate şi a pilulelor contraceptive, entuziasmul forţat al producţiei de vlăstare a scăzut fulgerător.
Ne-am împuţinat văzînd cu ochii. A venit vremea să mai închidem din şcoli, fabrici, spitale, din toate „lucrurile bune pe care ni le-a făcut Ceauşescu“. Ca în orice reformă, unii au avut de cîştigat, alţii au pierdut crunt. Dincolo de şcolile cu renume, există copii care merg pe jos kilometri întregi, indiferent de anotimp, ca să ajungă la cursuri, pentru că îşi doresc lucrul ăsta. Poveştile astea adevărate sînt sfîşietoare şi nu sînt puţine. Şi există şcoli unde profesorii, pentru a-şi păstra posturile – lucru perfect de înţeles omeneşte – adună cu arcanul elevii, dau note mari, fac tot ce le stă în putinţă pentru a păstra cumva în viaţă instituţia în care lucrează. Toate astea, după ce am ieşit din Epoca de Aur a lui Nicolae, în care trăiam din raportări false şi treceam bacalaureatul copiind pe rupte. E un lung lanţ al minciunii şi al manipulării realităţii, care nu începe odată cu ceea ce unii dintre noi numesc „neînţelegerea libertăţii“. Evident, supravegherea cu camere video a examenelor de la ora asta e un lucru bun, care scoate la iveală nişte realităţi crunte.
Dar dincolo de supravegherea video stă adevărata dimensiune a maladiei. Impostura şi spiritul rudimentar în care e gîndit sistemul de educaţie nu se pot rezolva cu ajutorul camerelor video. Înţepenirea în structuri sovietice şi cultivarea insidioasă a ideii că, pînă la urmă, doar corupţia învinge absolut orice, nu se pot stinge doar dacă examenele sînt supravegheate cu tehnologii performante. Bîlbîiala, prostia pură, confuzia, redactarea de subiecte tembele nu se rezolvă, nici astea, cu camere video.
Da, se va spune că ăsta e un punct de vedere răutăcios. Prietenii medici, cercetători, programatori, compatrioţi care au făcut performanţă în alte ţări şi au ajuns repere în domeniile în care lucrează, vor spune celebrul text: „Nu ajungeam să facem performanţele astea fără şcoala excepţională pe care am făcut-o în România… Uite, şi la ora asta, olimpicii din România fac ravagii pe la competiţiile internaţionale şi sînt căutaţi cu turbare de marile universităţi…“ Păi, tocmai asta e. Şi la ora asta, elita performează, pentru că asta e treaba elitei. Să performeze. E vorba despre grupuri de profesori şi elevi care se pregătesc, în afara şcolii, pentru performanţe de elită. E normal. Nu înseamnă că „şcoala românească le-a mai dat o lecţie competitorilor străini“. Dar ce te faci cînd şi Gigel de la Bîrlad face… „meditaţii“ cu profesori buni, ca să ţină pasul cu programa şcolară? Nu pentru că Gigel e bou. Ci pentru că toţi părinţii iau „meditatori“, la sfatul profesorilor, pentru ca gigeii lor să termine şcoala „cu bine“. Tot ce era ascuns şi cronic înainte e dureros şi exploziv acum. Iar părinţii, disperaţi, ar face orice, s-ar supune oricăror umilinţe, doar să-şi vadă odraslele cu şcoala terminată. „Mai departe, nu contează. Să trecem peste astea cu şcoala şi ne descurcăm noi…“
Toată lumea asta încîlcită – tot universul ăsta de complicităţi, tragere de şireturi între cauze şi efecte, de promiscuitate mascată în virtute – se varsă în conţinutul şi simbolistica diplomei de facultate. Adevărul e că, de vărsat, se varsă ele, în primul rînd, în felul în care facem orice – de la cît şi cum ne spălăm, pînă la felul în care locuim, convieţuim, relaţionăm, percepem lumea în care existăm. Dar partea de „spectacol de gală“ a acestui fenomen e diploma de facultate. Ea a devenit, mai peste tot în lume, o hîrtie destul de banală. Democratizarea generală a percepţiei adînci asupra ideii înseşi de democraţie produce, printre multe altele, şi acest efect. Putem vorbi mult şi bine despre societate postindustrială, despre mutarea lumii de pe cîmpuri în bi-rouri, despre schimbările de paradigme tehnologice. Educaţia de la noi nu e nici cea mai bună, nici cea mai proastă de pe lumea asta. Ea are o hibă, ca multe alte domenii de activitate care ne produc coşmaruri. În entuziasmul general şi în graba de a pune pe noi costumele „europeneşti“, am uitat să le scoatem pe cele vechi. Acum e foarte cald, şi descoperim, din ce în ce mai des, că treaba asta ne jenează foarte tare.
Cătălin Ştefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.
