În miezul verii, pe nişte călduri căpietoare, eram la Alexandria. Asta, nu aia; ca să preîntîmpin glumiţele de tip „Care Alexandria?“. În inima unei cîmpii perfect netede, sub un soare crunt, oraşul gîfîia resemnat. Ca peste tot, şi aici sînt oameni care vor să schimbe faţa gri a locului. Dar, spre deosebire de alţi norocoşi – treziţi cu moşteniri de arhitectură serioasă, de prin alte secole –, la capitala Teleormanului mai e încă mult de muncă. Foarte mult. De la 1834, cînd s-a înfiinţat oraşul, sub Alexandru Dimitrie Ghica, n-a mai rămas aproape nimic. Îţi trebuie răbdare şi prosperitate nesimulată, să poţi da un chip omenesc lucrării înfăptuite de Geniul de la Scorniceşti.
Pe lîngă Casa de Cultură a Sindicatelor – o clădire la fel ca toate celelalte, din reşedinţele de judeţe – e o staţie de taxiuri. Trebuia să ajung degrabă la hotel. Nu mişca nimic pe străzi, era o zi de duminică, peste tot plutea liniştea aia de cîmpie, în care se aud doar aripile insectelor. În staţie, vreo şase-şapte maşini. La cîţiva metri, sub nişte copaci obosiţi, căutînd un petic de umbră ca pe ultima gură de aer, domnii taximetrişti. Încinşi de soare, dar şi de pasiune, în cel mai pur spirit comunitar, oamenii fremătau în jurul a două partide de table. Îmi cer scuze pentru deranj, şi mă adresez unuia dintre ei, întrebîndu-l dacă mă duce pînă la hotelul cutare, unul dintre cele două din oraş. Mai e unul „în pădure“. Omul dă cu zarul, îl „scoate“ pe „inamic“, face o „poartă-n casă“ şi, cu aerul că mi-am găsit norocul cu el, zice: „Bine, hai că vă duc eu…“
Mă urc în maşină şi-l trag repede la conversaţie. Orice drum în Alexandria e unul foarte scurt. Trecem rapid prin lista obişnuită de subiecte – sărăcie, „nu e ban“, şmecheri locali, „de unde aşa maşină la ăla, dacă munceşte cinstit?“, lume plecată la muncă în Italia şi-n Spania, „p-aici e gata, pa!, nu mai face nimeni nimic, mi-e şi ruşine cîteodată că n-am cu ce să-i cumpăr copilului o ciocolată.“ Ajungem la hotel. Cursa costă exact 4,50 lei. Îi dau 10 lei, şi-i zic: „Mulţumesc, vă dau acum 10 lei, şi vă mai dau încă 10, dacă veniţi fix peste o oră şi jumătate, mă luaţi de-aici şi mergem înapoi la Sindicate.“ Omul se uită la mine, întinde mîna să ia banii, după care şi-o retrage şi zice visător – pe bune, vi-să-tor! – : „Păi, staţi un pic… Ştiu eu pe unde-oi fi peste o oră juma’? N-am cum să ştiu. Poate am vreo treabă… Nu poţi să ştii ce-apare…“ Casc la el nişte ochi mai ieşiţi decît la melc, şi-mi zic: „Corect. În furnicarul şi în imensitatea asta de oraş, oricînd poate să apară ceva. Omul are dreptate. Nu ştii ce se iveşte…“ Pe urmă, lui: „Bun. Dar, dacă nu puteţi dumneavoastră, dacă peste o oră şi jumătate aveţi o treabă, nu puteţi trimite alt coleg, de-acolo, de la table? Dumneavoastră vă dau 10 acum, lui 10 la întoarcere. E bine?“ Omul cade într-o visare şi mai adîncă, stă un pic pe gînduri, după care ia o hotărîre: „Mmm… Nu… Nu mă-ncurc. Nu răspund eu pentru altu’…“ Uluit, merg mai departe: „OK. În cazul ăsta vă plătesc doar cursa, atît cît e.“ Omul se uită în zare, de parcă tocmai a înghiţit o ciupercă halucinogenă. La un moment dat, perfect liniar, la fel de visător, fără cea mai vagă urmă de resentiment, aproape fericit că a scăpat, zice: „Nu-i problemă…“
Săptămîna trecută, un sondaj de opinie spunea că, în urma rezultatelor de la alegerile prezidenţiale, a crescut numărul românilor care cred că ţara noastră se îndreaptă într-o direcţie bună. Exact lîngă articolul care vorbea despre acest sondaj, se găsea o poveste dintr-o localitate din judeţul Botoşani. La Dîngeni, din vreo 3000 de locuitori, cam 800 – majoritatea tineri, sau oameni perfect în putere – n-au nici o ocupaţie. Comuna e foarte săracă. Din cauza asta, puţinii oameni care muncesc sînt deja resemnaţi, pentru că doar cu contribuţia lor localitatea nici măcar nu stă pe loc, ci face paşi înapoi. Primarul a încercat să facă rost de locuri de muncă. S-a strofocat, a umblat şi a reuşit pînă la urmă să găsească nişte oferte. O firmă de confecţii din Botoşani, la 30 de kilometri distanţă, oferea 60 de posturi, un salariu net de 1000 de lei, bonuri de masă, calificare la locul de muncă şi transport gratuit. O altă firmă, din Sibiu, era gata să deschidă un punct de lucru cu 25 de angajaţi, la Dîngeni, pentru fabricarea de uşi, tocuri de uşi şi geamuri, parchet etc. Se făceau, deci, dintr-un foc, 85 de locuri de muncă sigure şi bune. Doar 20 de locuitori ai comunei s-au arătat interesaţi de treaba asta. Unii spuneau, fără nici o problemă, că sînt mulţumiţi cu ajutorul social şi cu alocaţiile copiilor. Oamenii nu se complică. Un tînăr perfect necalificat, cu liceul neterminat, declara că el are şcoala vieţii, şi nu munceşte sub 2000 de lei.
Într-un alt sondaj, 34,1% din cei intervievaţi declarau că aşteaptă de la Klaus Iohannis să creeze locuri de muncă. Pe de o parte, asta e o atribuţie cu care preşedintele n-are nici o legătură directă, nu e din „fişa postului“. Pe de altă parte, poate că şi aşteptările ar trebui să fie mai explicite. Adică, să fie clar că necalificarea şi neîncheierea studiilor liceale ar cam trebui să se plătească de pe la 2000 de lei în sus. Asta în condiţiile în care un medic îşi pierde vremea cu facultate, rezidenţiat, şi nu-şi permite să spere la salariul ăsta, nici după ce a uitat cum era să fii, cît de cît, tînăr. Altminteri, de ce-avem preşedinte neamţ, dacă la noi nu e „ca-n Germania“?
Aştept cu sufletul la gură pachetele de bancuri, după instalarea noului preşedinte la Cotroceni. Cum încă nu se cunoaşte naţie mai creativă şi mai talentată la bancuri şi cimilituri, presimt o recoltă record, dacă neamţul nu se-ngrijeşte imediat să fim plătiţi în euro, şi exact ca „la ei“.
Cătălin Ştefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.
