Deşi născut la Braşov, sub teroarea arestărilor comuniste, simţite de familia mea cu doi bunici – intelectuali de vază ai oraşului şi foşti primari – părinţii mei au luat decizia de a se muta la Sibiu, unde aveam rude din partea unei bunici şi unde tatăl, pe atunci inginer la CFR, s-a putut transfera uşor.  

Primele amintiri sibiene vin estompate şi confuze, legate de venirea pe lume a fratelui meu. Evident că nu îmi amintesc, dar mi s-a povestit că bunul meu prieten din anii de şcoală la Sibiu, Udo Krasser, era aşezat cu mine în pătuţ cînd părinţii, buni prieteni (taţii colegi de facultate la Timişoara), se întîlneau cu diferite ocazii. Apoi, sînt legate de figura calmă şi mirosul de curat al bătrînicii Omi, săsoaică, un înlocuitor de bunică şi dădacă, de la care am prins limba germană cu a cărei rezonabilă cunoştinţă mă mîndresc şi acum. Mai important însă, şi asta mi-am amintit tîrziu, erau regulile stricte pe care Omi ni le impunea destul de ciudat pentru doi băieţi de 4 şi 2 ani. Amintesc una: nu aveam voie să rupem nuiele din parcul Sub Arini, pentru că, spunea ea, generaţii întregi munciseră să construiască acea minunată grădină-monument a oraşului. 

Cînd am început gimnaziul, era în 1964, părinţii au făcut un schimb de locuinţă, cum se spunea atunci, evident, tot la comun, şi ne-am mutat în cel mai frumos cartier săsesc al oraşului, construit cu străzi drepte şi largi, între cele două războaie. I se spunea Steaua Roşie, dar fusese Cartierul Dumbrava, un fel de prelungire a Sibiului spre Dumbrava şi spre munte.  

Aşa a început cea mai frumoasă parte a copilăriei mele, printre copiii saşilor, ai românilor şi ai cîtorva familii mixte, cu plăcerea jocurilor de pe stradă sau de pe terenurile de sport ale şcolii de la mijlocul străzii, şcoală ce avea în paralel cîte două clase române şi germane, cu bicicletele nemţeşti cumpărate înainte de război, dar funcţionale, plimbate în haite de copii prin parcul vecin, ce se termina la Răşinari, cu dezbaterile despre originea saşilor şi a românilor, seara aşezaţi pe bucăţica de iarbă din faţa casei, toate într-un respect reciproc, evident consecinţa educaţiei primite de fiecare acasă. Se vorbea uneori nemţeşte (nu săseşte, o germană arhaică şi greu de descifrat pentru noi), fără ca cineva să se simtă jignit.

Am continuat, cu toate insistenţele tatălui de a face secţia germană, să „mergem la români“, cum se spunea, dar în paralel să luăm lecţii de germană, în particular. Erau, de fapt, după-amieze minunate petrecute în casa doamnei Stănescu – nemţoaică căsătorită cu un fost ofiţer român – printre flori (îmi amintesc de minunatele tufe de bujori), fructe culese căţăraţi în pomi, muzica impecabil cîntată de dînsa la pian şi lecturi, mai grele şi nedorite uneori de noi, dar de care îmi amintesc cu emoţie. Atunci am învăţat „Lorelay“, acel, după mine, echivalent al „Luceafărului“ nostru. Apoi frumoasele reguli de bună purtare povestite în nemţeşte, pe care le preţuiesc şi le folosesc cu mîndrie şi azi. Doamna Stănescu era muzeograf la Brukenthal. Oare o mai fi trăind? Ce mult ne-a influenţat prin rigoarea şi căldura ei.  

Apoi, amintirea se duce spre şcoală, unde, deşi saşii erau mai neastîmpăraţi în distracţiile începutului de pubertate, prin petrecerile pe care le organizau, erau extrem de serioşi la şcoală. Îmi aduc aminte că, deşi noi aveam medii mai mari (mulţi dintre dascăli erau comuni), la ei rar erau corigenţi, iar memoria vizuală nu deapănă decît imagini cu colegi saşi îngrijit şi curat îmbrăcaţi. Cît de mult îmi doream şi eu atunci minunaţii pantaloni scurţi tirolezi pe care ei îi îmbrăcau duminica! Bunul meu prieten Marius – Butzi, cum era alintat acasă – avea mamă săsoaică, iar în casa unde locuiau, aparţinînd bunicii din partea mamei, eram primiţi întotdeauna cu bucurie şi cu cîte o minunată prăjitură caracteristică nemţilor din zonă. Şi nu am auzit în familie decît pomenirea exemplului saşilor care sînt corecţi, muncitori şi cinstiţi. Bunica mea spunea adesea: la ei regulă este „langsam und sicher“, adică „încet, dar sigur“. Aşa era. Totul în casele lor şi în jur arăta impecabil. Ei erau primii care îşi curăţau canalul de scurgere din faţa casei, aşa cum era regulă atunci, de 1 Mai şi de 23 August. Ceilalţi nu puteau să nu facă la fel. Aceeaşi comunitate prietenoasă şi serioasă am întîlnit-o apoi după ’69, cînd am revenit la Braşov. Aveam, la Şaguna, trei clase de germană, paralele, în care majoritatea erau saşi. Din păcate, toţi cei cu care m-am intersectat la Sibiu şi la Braşov nu mai sînt acum în România, inclusiv dirigintele clasei noastre speciale de fizică, Hermann Lang, un eminent fizician, nelăsat, din motive politice, să fie universitar.

Închei cu o povestioară ce îmi lasă lacrimi de fiecare dată cînd o reamintesc. Dr. Paul Philippi, fost profesor de religie şi filozofie la Heidelberg, fost preşedinte şi preşedinte de onoare al Forumului German după 1990, a fost coleg la Braşov, în şcoala gimnazială, cu tatăl meu. Au rămas prieteni, iar cînd, în 1979, domnul Philippi a fost numit profesor de teologie la Sibiu şi s-a întors din Germania, s-au vizitat adesea. În treacăt fie spus, fratele său, profesor de geografie la Şaguna, organiza cele mai minunate tabere ale liceului. Anul acesta, cînd olimpiada de matematică s-a organizat la Sibiu, l-am rugat pe profesorul Botesh, distins dascăl matematician la Colegiul Brukenthal, să mă conducă la dînsul. Philippi a apărut la ora stabilită, în holul clădirii Forumului German, casa cu cea mai minunată perspectivă asupra Pieţii Centrale a Sibiului şi, în fugă, m-a invitat la etaj, unde îşi are biroul. La 91 de ani, a urcat treptele abrupte mai repede decît mine şi apoi mi-a oferit o cană cu ceai, spunîndu-mi, în timp ce o aşeza pe masă, într-o impecabilă limbă românească: „Tatăl tău a fost un mare prieten al meu!“, discuţia continuînd cu evocarea unor amintiri comune presărate cu dovezi ale ataşamentului acestui mare erudit faţă de ţara sa, România.

Închei cu o observaţie rămasă tot de la tata: nu cunosc vreun sas care să fi fost bănuit că a turnat la Securitate. Puteam oricînd vorbi cu prietenii mei nemţi orice – îmi spunea el.  Nu m-a mirat niciodată că poate mii de astfel de amintiri au făcut ca, în cîteva rînduri, sibienii să îşi aleagă edili români de origine germană.

Radu Gologan este profesor la Universitatea Politehnică din Bucureşti şi pregăteşte lotul naţional de elevi care participă la olimpiadele internaţionale de matematică.

Foto: wikimedia commons