Să tot fi fost prin 1960 cînd „s-au cunoscut“. Sau aşa se zice, că de ştiut se ştiau ei de pe la horă. Frumoşi şi tineri, dansînd pînă în noapte. Şi-au jurat iubire veşnică şi apoi au făcut dragoste în grădina lui moş Gheorghe căruţaşul. Apoi, el a plecat recrut la marginea ţării, cerîndu-i să-l aştepte. Şi Niculina l-a aşteptat, desluşind cu voluptate rîndurile scrise cu migală şi amărăciune de tînărul soldat, în nopţile lui de santinelă la marginea ţării. Dar, într-o zi de toamnă, tată-su i-a pus bocceluţa cu cîteva lucruşoare la spate şi-a trimis-o sus pe deal, la cules de vii, să facă un ban, să-şi pună deoparte pentru zestre şi nuntă. Tot satul plecase, de ce nu s-ar duce şi ea, că doar era mare, 18 ani bătuţi pe muchie, cît să mai stea în fustele mă-sii?! Şi Niculina plecă, luînd cu ea scrisorile iubitului recrut şi speranţele de timp grăbit de aşteptare. În luna aia din octombrie 1960, în iureşul toamnei, printre culegători şi tulburel, Niculina l-a pus deoparte pe Pătru. Şi-a spus că, dacă tot se va mărita cu el, dacă tot va fi să fie împreună, să se abandoneze o vreme în nebunia toamnei. A rîs şi a glumit, a dansat şi a cîntat, s-a tachinat şi a flirtat cu toţi bărbaţii tineri de pe acolo, pînă într-o seară, cînd unul dintre ei a dus-o printre podgorii şi s-au iubit cu foc şi patimă. Şi s-au iubit mai apoi în toate serile de octombrie, printre struguri şi culegători, fără întrebări, promisiuni sau gînduri de viitor. Cînd strugurii s-au terminat, fiecare a plecat, luînd doar amintirea nopţilor pătimaşe dintre podgorii. Doar că amintirea nu era doar a lor… 
 
Pătru s-a întors în sat după mai bine de doi ani, matur de acum şi gata să fie la casa lui. În nopţile lui de veghe doar la asta s-a gîndit şi le-a aranjat pe toate: nunta, casa, viaţa cu Niculina, copiii, traiul, viitorul. Doar că amintirile Niculinei din acel octombrie au ajuns la urechile lui înainte să păşească în curtea casei… şi totul s-a prăbuşit. Lacrimile şi căinţele fetei nu reuşiră să-i dezgheţe inima. Jură atunci să se răzbune pe toţi şi mai ales pe el: strigă că se va însura cu cea mai urîtă şi cea mai curvă femeie din lume. Niculina îl aşteptă o vreme şi apoi se mărită cu unul Gheorghe a lu’ Pandele Vrăjmaşul. În ziua nunţii, în rochia de mireasă şi cu voalul pe cap, îi trimise vorbă lui Pătru să vină s-o scape de măritişul ăsta sau măcar să iasă la islaz şi să fugă în lume amîndoi, că doar pe el îl iubeşte. Dar Pătru rămase surd la cerinţele Niculinei. Se însură şi el cîteva luni mai tîrziu, cu Leana, urîtă şi curvă, aşa cum jurase. Căsătorii ratate şi vieţi frînte. Gheorghe se dovedi omul dracului, harnic, econom pînă la avariţie, răzbunător şi gata să-şi verse furia pe spinarea Niculinei pentru iubirile ei din trecut. Nici Pătru nu nimeri mai bine, chiar dacă Leana se dovedi „o femeie de casă“, care-i turnă repede patru copii, unul după altul. Dar cînd se uita la chipurile lor, se îngrozea de urîţenia nevesti-sii, căci regăsea în fiecare dintre ei toată hidoşenia femeii pe care nu putea s-o iubească, se îngrozea de viaţa lui trăită fără rost, fără viitor. Se irosi, apoi, plecînd prin lume, încercînd să uite de nevasta urîtă, de copiii ce-i semănau, de viaţa ce-i fusese potrivnică. 
 
Revenea adesea, dar nu pentru Leana şi copiii lui, ci pentru Niculina. Se vedeau pe cîmp sau prin păduri, plecau împreună la băi sau la munte, îi ştia tot satul şi toate satele din jur. Umblau unul cu altul şi unul după altul, dar mîndria aia oarbă nu-i îngăduia lui Pătru s-o ierte. Cînd Niculina prindea curaj şi-i cerea s-o scoată din gura lumii şi din mîinile lui Gheorghe, Pătru o privea cu ură, se ridica şi pleca, rătăcind săptămîni şi luni, după care iarăşi revenea şi-o luau de la capăt. A fugit de ea pînă în ţările arabe şi, cînd s-a întors, i-a pus în poală o sacoşă cu aur. „Ia“, i-a zis. „Te-aş fi îmbrăcat în aur din cap pînă-n picioare de-ai fi rămas doar a mea.“ Au trăit aşa patruzeci şi cinci de ani, ştiuţi de toţi, blestemaţi şi huliţi de ai lor, rătăcind prin propriile vieţi, fără nici un Dumnezeu. Pătru a închis primul ochii în braţele Leanei, curva ce l-a slujit ca un cîine, sperînd că se îndreaptă odată cu trecerea anilor. Niculina s-a dus şi ea cîţiva ani mai tîrziu, că doar nu putea să-l lase singur pe cel pe care l-a aşteptat aproape toată viaţa. 
 
Povestea o ştiu de mult. L-am cunoscut pe Pătru, aşa cum o ştiam şi pe Niculina, iar zilele astea neamurile lui şi neamurile ei s-au gîndit că ar fi bine să treacă peste mîndria oarbă a ţăranului care le-a stricat întrucîtva vieţile, punînd de-o nuntă. Cum s-a sfîrşit e o altă poveste… 
 
Constanţa Vintilă-Ghiţulescu este cercetătoare la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga“. Cea mai recentă carte publicată: Evgheniţi, ciocoi, mojici. Despre obrazele primei modernităţi româneşti (1750-1860), Humanitas, 2013.  
 
Foto: wikimedia commons