Românii şi polonii, de la Sobieski la Kaczynski

Distribuie cu:

Aparut in Dilema veche, nr. 323, 22-28 aprilie 2010

Impresionantă solidaritatea de care mulţi români au dat dovadă după tragicul accident de la Smolensk şi moartea preşedintelui Kaczynski ş.cl. Să ne înţelegem: nu solidaritate între noi, românii, ci mai curînd solidaritatea fiecăruia dintre noi cu greu şi des încercatul popor polonez vecin şi prieten – şi chiar şi frate, după unele opinii exprimate recent.

Totul a început firesc, în aceste condiţii dramatice: flori şi lumînări la gardul ambasadei, semnături în cartea de condoleanţe etc. După care, solidaritatea noastră a căpătat disproporţii bizare: fiecare televiziune a luat la disecat misterele accidentului (unii comentatori îmbrăţişînd deschis două-trei teorii ale conspiraţiei simultan, toate dintre ele arătînd spre ruşi), unii dintre concetăţeni au cerut instituirea şi la noi a unui doliu naţional pe durata celui din Polonia, iar o televiziune chiar a deschis „prima carte de condoleanţe TV din lume“ (pe sistemul că, lungit pe canapeaua din sufragerie, poţi deveni cetăţean planetar doar trimiţînd prin sms – via postul respectiv – condoleanţe pînă la Varşovia). Atîta noian de solidaritate chiar te pune pe gînduri. La începutul anului 1991, cînd Polonia, Cehoslovacia şi Ungaria s-au individualizat (fără noi) în grupul de la Vişegrad, unii români – vezi presa vremii – au considerat gestul ca fiind o impoliteţe şi şi-au adus aminte (cu reproşuri) de sprijinul pe care România îl dăduse Poloniei în toamna lui 1939. Acum i-am iertat. Aşa se întîmplă cu tragediile altora: ele ne fac miloşi, empatici şi fraterni. Dacă respectivii s-ar bucura şi ar avea succese, am deveni circumspecţi şi geloşi; dar dacă sînt la ananghie, ei au parte de toată solidaritatea noastră, mai ales verbală. Pe scurt, românii au bruşte (şi pasagere) efuziuni de fraternizare cu cei bătuţi de soartă (sau cu cei prea puternici ca să mai fie bătuţi de cineva). Acum 300 de ani, fraţii noştri erau ruşii (întrebaţi-l pe Dimitrie Cantemir!) – pentru că erau creştini ortodocşi şi ne puteau apăra, teoretic, de turcii musulmani sau de austriecii catolici. Dar pe la sfîrşitul secolului al XIX-lea, de semnat, am semnat un tratat tocmai cu austriecii şi cu germanii lui Bismarck (întrebaţi-l pe Carol I-ul!) – ca să ne apere de ruşi. În 1916, am (re)devenit fraţi de cruce cu ruşii (ca să-i batem pe unguri şi pe germani), iar în 1940, am (re)devenit fraţi de cruce încîrligată cu ungurii şi cu germanii, ca să scăpăm de ruşi. La începutul anilor ’50, eram la cuţite cu sîrbii (şi cu restul iugoslavilor), pentru că Tito se certase cu Stalin. În schimb, tot atunci am avut un scurt, dar intens episod de fraternitate cu poporul nord-coreean (pentru care am strigat şi noi, să ne audă lacheii Washington-ului, „Jos mîinile de pe Coreea!“ – deşi Coreea de Nord nu era invadată, ci invadatoare, deşi nu americanii încălcaseră acordurile, ci taman fraţii noştri cu ochi migdalaţi şi deşi bicicletele sovietice trimise acolo în dar nu erau biciclete, ci mitraliere Kalaşnikov).

După 1965, am uitat de Dimitrie Cantemir şi de Pavel Kiseleff şi ni i-am reamintit, treptat, pe Eliade, pe Cioran şi pe Anna de Noailles! Acum zece ani şi puţin – cum ungurii, polonezii şi cehii ne-o cam luaseră înainte –, fraţii noştri în zonă au redevenit sîrbii: pentru că erau sub bombe. Ca şi în timpul războiului din Coreea, unii dintre noi i-au beştelit iarăşi pe americani şi pe NATO. În tot acest timp (ca şi în ultima sută de ani), noi am stat relativ departe de bulgari – a căror fraternitate am apreciat-o mai curînd la borcan, sub formă de zacuscă. Dar, în 2004 şi 2007, surpriză! Noi şi bulgarii, mînuţă în mînuţă ca doi şcolari predispuşi corigenţei, am trecut fratern şi simultan pragul NATO, apoi al UE!

În fine, mai recent, noi am fost aproape de poporul frate indonezian şi srilankez (după tsunami-ul din decembrie 2004), după cum am fost alături de poporul frate haitian (după cutremurul din ianuarie 2010). Cum? Prin teledoane – acele emisiuni TV ce strîng ceva bani cînd e vorba despre alţii, dar strîng mai puţin cînd e vorba despre arhiva românească de la Radio Europa Liberă – şi prin durabilele teorii ale conspiraţiei care spun, pe site-uri româneşti, că acele cutremure & tsunami-uri au fost provocate – cum, de cine!? – de către fix (tot fraţii noştri) americani! Aşadar: noi sîntem capabili să fraternizăm cu aproape oricine – mai puţin cu noi înşine. Cît despre voi, polonezi: acum vă sîntem alături, fireşte, dar la o adică oricînd ne putem aminti de-al vostru Sobieski şi de-ai noştri plăieşi!

Adrian Cioroianu este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti și scrie pe blogul Geopolitikon.