După ce s-a stins, am stat și m-am întrebat ce amintire legată de Sorel mă va vizita mai întîi. 

M-am văzut, ca ieri, într-un automobil. Reveneam împreună cu Sorel dintr-o vizită. Gazda propusese să ne conducă cu mașina la casele noastre. Acceptaserăm. La 10 seara în anii ăia nu prea mai circula nimic. Întîi l-am dus pe Sorel. La vreo sută de metri de casă, Sorel a început să protesteze, deopotrivă vehement și timid: „Nu, nu-i nevoie chiar pînă în fața ușii, puteți să mă lăsați aici, zău, ajung și singur, chiar nu-i nevoie, e tîrziu, mîine dimineață aveți treburi. Lăsați, vă sînt foarte recunoscător că m-ați dus pînă aici.“ Așa se manifesta sentimentul de culpă cu care s-a născut și cu care a trăit pînă la sfîrșit.

A doua amintire legată de Sorel ține de educația surorii mele și a mea. Aveam, cred, vreo zece-doișpe ani. Pe atunci, Vlad, fiul lui, încă nu venise pe lume, iar Sorel nu se dădea în lături să facă cu „copiii Vieru” — vorba nu știu cui — un pic de pedagogie de ocazie. Lena tocmai comisese o indiscreție pentru care își primisese deja porția de scandal de la Sorel. (Nu știu cîți dintre cititorii acestor rînduri au cunoștință și de latura colerică a temperamentului său.) „Bine“, ripostase Lena atunci, „dar nu mi-ai spus nici o clipă că-i secret și că nu tre’ să spun!" Nu știu în ce măsură soră-mea subînțelegea că există secrete care se pot divulga și secrete care nu se pot. Fapt e că Sorel s-a răstit la ea: „Tu crezi că trebuie să treci sub tăcere doar ceea ce ți s-a interzis în mod expres să spui mai departe? Așa-ți închipui? E exact invers: poți spune doar ceea ce ți s-a zis explicit că ai voie!“ Regula asta a discreției stricte îi părea lui Sorel firească în anii comunismului, cînd știm prea bine cum se ciripea. Cred însă că Sorel o adoptase și ca reacție la marea tradiție balcanică a trăncănelii. Mi-aduc aminte că Sorel era foarte pornit împotriva profesoarei noastre de pian, evreică și ea de altfel, care începea și termina lecția de pian cu „Mai trăncănim?“ Nu-i vorbă că tot în mediile evreiești în care m-a introdus Sorel auzisem povestea tatălui care îi spunea mereu fiicei sale: „Să asculți tot, să înțelegi tot și să taci!“ Aici însă nu e vorba atît de o școală a discreției cît de una a resemnării.

Discreția asta radicală a lui Sorel, care se manifesta sub toate formele imaginabile, înrudită prin resorturile ei cu resemnarea întru tăcere, nu era în fond altă trăsătură de caracter decît sentimentul de culpă de care vorbeam mai înainte. Amîndouă țineau de nesiguranța lui existențială: „Ce spațiu mi se cuvine? cu ce costuri morale îl revendic?” Avea bine înrădăcinată în conștiință ideea refuzului de a (se) revendica (de la) ceva. Nici măcar de la ideea asta a refuzului nu s-a revendicat vreodată. Cu toate riscurile asumate și neasumate pe care le presupunea această formă de resemnare. Poate că ciudățenia ritualului de înmormîntare de vinerea trecută așa se și explică: și de data asta — ultima — pe Sorel l-au revendicat alții…